Despre identitate şi autenticitate

Ar fi multe de zis despre această ediţie FITS, deocamdată însă mă rezum la cîteva însemnări „la cald“ despre artiştii străini prezenţi în festival. Şi mă refer în primul rînd la Angelica Liddell, Oliver Frljic şi la compania cehă Handa Gote, nume importante ale scenei contemporane, dar care sînt prea puţin cunoscute la noi. Simpla lor prezenţă dovedeşte că am reuşit să ne dezbărăm de logica selecţiei previzibile, care „merge la sigur“ şi care vizează doar anumiţi regizori, unii dintre ei veneraţi în mod necondiţionat. Asta nu înseamnă că au lipsit acele nume mari, oarecum familiare teatrului românesc, dar chiar şi aceşti regizori (spre exemplu, Krystian Lupa sau Pippo Delbono) nu sînt chiar cei mai conformişti, şi nici nu sînt genul care aşteaptă să fie muzeificaţi.  

Peisajul teatral internaţional trece prin mutaţii semnificative, iar în acest context (influenţat, fireşte, şi de criza economică) organizatorii unui festival atît de mare precum FITS sînt nevoiţi să ţină ochii deschişi şi să rişte mai mult atunci cînd gîndesc o strategie de selecţie. Fapt vizibil în cazul acestei ediţii, impresia mea fiind aceea că unii regizori n-au fost invitaţi doar pe baza cotei lor, ci şi pentru că spectacolele lor sînt relevante în contextul social actual (acest lucru fiind valabil şi în cazul unora dintre spectacolele autohtone). Lucru semnificativ, care presupune depăşirea unor complexe provinciale şi o (re)poziţionare faţă de imaginea regizorului străin, care nu mai apare ca o figură profetică de neatins, ci mai mult ca un partener de dialog pe marginea unor probleme care ne privesc pe toţi, fie că ne aflăm la Zagreb, Ljubljana sau Bucureşti.  

De asemenea, nu pot să nu observ cu satisfacţie că se pune un mai mare accent pe miza social-politică a teatrului, şi că există un interes mai pronunţat faţă de fenomenul teatral din Europa de Est şi din America Latină: de remarcat prezenţa celor de la ERRO Grupo (Brazilia) şi a lui Yuri Pirondi şi Ines von Bonhorst, realizatorii filmului documentar Tierra Firme, o panoramă asupra teatrului politic din Bolivia, Brazilia şi Columbia.  

Oricît de diferite sînt registrele artistice în care se înscriu aceşti oameni de teatru, există cîteva direcţii comune în spectacolele lor: întretăierea dintre istorii personale şi istorii sociale, întîlnirea dintre micropolitic şi macropolitic, explorarea unor forme de autobiografism colectiv şi storytelling destinat comunităţii, fuziunea dintre fapt şi ficţiune, preocuparea pentru corp(oralitate), văzut fie ca vehicul narativ, fie un corp în starea lui brută şi vulnerabilă, (în acest sens, merită urmărită şi expoziţia de fotografie a lui Radu Afrim, aranjată de Dragoş Buhagiar).

O ediţie FITS în care s-a vorbit mult despre identitate şi autentic(itate), despre ce înseamnă să te expui în scenă şi care sînt limitele acestei expuneri: fie că o faci prin limbaj (cum se întîmplă în Ping Pang Qiu, spectacolul lui Liddell – autoarea unor texte înfricoşătoare şi electrizante, cum le descrie Thomas Ostermeier), fie că-ţi expui corpul într-un mod frust (Blestemat să fie trădătorul de patrie – spectacol în care Oliver Frljic aduce în faţa publicului şi tensiunile, şi conflictele dintre actorii de la Teatrul Mladinsko). În aceeaşi ordine de idei, aş menţiona şi grupul Handa Gote, care, în Nori, pune la vedere arhive personale de familie (în contextul conflictului dintre comunişti şi fascişti în Cehia secolului trecut). Şi mai e, fireşte, şi Pippo Delbono.  

Ionuţ Sociu este critic de teatru, coeditor la Gazeta de artă politică.

Foto: Z. Koritnik