Vocile Cernobîlului

● Svetlana Aleksievici, Rugăciune pentru Cernobîl. O cronică a viitorului, traducere de Antoaneta Olteanu, Editura Litera, 2019. 

Succesul pe care l-a avut miniseria de televiziune intitulată Chernobyl difuzată de HBO anul acesta (zece Premii Emmy şi o notă de 9,5 pe reţeaua IMDB rezultată din voturile a aproape patru sute de mii de oameni) poate fi văzut ca încă o victorie, la fel de tîrzie, a memoriei colective împotriva sistemului comunist, totalitar, iresponsabil, inuman şi criminal. Un sistem, cel sovietic, care s-a prăbuşit, de altfel, la numai cîţiva ani de la acest dezastru.

Miniseria de televiziune a fost inspirată chiar de mărturiile orale culese de scriitoarea şi jurnalista bielorusă Svetlana Aleksievici (n. 1948, Premiul Nobel pentru Literatură în 2015) în cartea de faţă, reeditată acum în română cu titlul original. De altfel, la Editura Litera i s-au tot tradus şi reeditat şi alte cărţi, construite pe aceeaşi formulă, la limita reportajului, a istoriei orale şi a ficţiunii, toate documentînd experienţe umane din timpul unor conflicte de amploare: Soldaţii de zinc (experienţele soldaţilor sovietici în războiul din Afganistan), Războiul nu are chip de femeie şi Ultimii martori (mărturiile femeilor care au luptat pe frontul celui de-al Doilea Război Mondial, respectiv amintirile celor care au copilărit în timpul aceluiaşi război).

Revenind la Cernobîl, faptele sînt acum ştiute: pe 26 aprilie 1986, puţin după prînz, are loc explozia reactorului patru al centralei atomo-electrice de la Cernobîl, eveniment care devine astfel cel mai mare dezastru nuclear civil din istoria omenirii (echivalentul a 500 de bombe nucleare precum cele detonate la Hiroshima). Consecinţele sînt greu de reprezentat: 800.000 de soldaţi (cu vîrsta medie de treizeci de ani) sînt trimişi de Uniunea Sovietică să lucreze ca lichidatori la faţa locului (în primii douăzeci de ani de la dezastru aceştia au murit în medie cîte doi pe zi în urma afecţiunilor oncologice, restul sînt handicapaţi), aproape o sută de sate sînt îngropate cu totul în pămînt din cauza radiaţiei (vreo 500 sînt evacuate), peste două milioane de oameni (dintre care 700.000 de copii) sînt obligaţi să trăiască pe teritoriu contaminat (23% din teritoriul Bielorusiei), mortalitatea depăşeşte natalitatea de cîteva zeci de ori, afecţiunile oncologice cresc de 74 de ori, speranţa de viaţă scade cu aproape 20 de ani… Astăzi, se estimează că numărul de persoane decedate din cauza accidentului este de o jumătate de milion, iar al celor contaminate în diferite grade atinge cifra de 17 milioane.

Dar toate acestea sînt doar cifre, iar cartea Svetlanei Aleksievici nu se ocupă cu statistici: pe 300 de pagini ascultă mărturiile a peste cincizeci de supravieţuitori. În afara unui capitol de început, jurnalista dispare din istoriile orale ale oamenilor, retrăgîndu-se doar între paranteze, unde consemnează micile gesturi ale celor care vorbesc. Nu ştim ce întrebări le-a pus, iar confesiunile şi mărturiile oamenilor sînt numite monoloage. Cartea se conturează, astfel, ca un fel de tragedie antică ce cuprinde monoloagele unor spectre umane, uneori întrerupte de coruri ale copiilor şi soldaţilor. Osatura literară e foarte discretă şi ai impresia că Svetlana Aleksievici doar a deschis reportofonul în faţa acestor bieţi oameni care încearcă să povestească ce li s-a întîmplat, cum s-au schimbat natura şi animalele, cum şi-au pierdut familiile, cum vor muri ei înşişi în curînd (din decenţă, puţini vorbesc despre asta, „visez la o moarte obişnuită“), cum vor rămîne în urma lor copii cu mutaţii genetice („există cancerul normal şi există cancerul de Cernobîl“).

Soţii de lichidatori, locuitori evacuaţi din satele aflate în preajma Cernobîlului, soldaţi, ţărani, profesori, medici, artişti, istorici, foşti ingineri la centrală… „Gulagul de la Cernobîl“: oameni care şi-au părăsit tot avutul, casele şi animalele, văduve cărora le-au murit soţii în braţe, mame de copii născuţi morţi sau handicapaţi (vezi şi fragmentul de mai jos), soldaţi care şi-au pierdut camarazii (unii s-au sinucis nesuportînd chinurile afecţiunilor) şi îşi aşteaptă ei înşişi rîndul, ingineri care n-au avut nici un cuvînt de spus în faţa politicienilor care tremurau în faţa superiorilor. Istoriile lor orale înfăţişează mai mult decît o stare de război, arată haosul inimaginabil care a fost atunci: ascunderea situaţiei reale, lipsa de informaţii, dezinformarea (Gorbaciov însuşi transmitea la radio mesaje cum că totul e sub control), propaganda, corupţia autorităţilor şi cinismul sistemului care a trimis la moarte sigură cîteva sute de mii de tineri (unii lichidatori erau trimişi ca „voluntari“, chipurile să stingă un incendiu, unii erau ameninţaţi cu excluderea din Partid, alţii erau plătiţi bine, li se dădeau medalii pentru a muri radiaţi, li se spunea eroi pentru ca apoi să fie respinşi de societatea care nu-i voia alături).

„Cernobîl e o temă pe măsura lui Dostoievski“, spune un istoric, şi cei cîţiva intelectuali bieloruşi care vorbesc în ultima parte ridică adevărate întrebări filozofice despre om, natură, ştiinţă, responsabilitate, conştiinţă, destin. Cu toate astea, acum cîţiva ani cartea era în continuare interzisă în Bielorusia.

*****

Svetlana ALEKSIEVICI
Rugăciune pentru Cernobîl (fragment)

Fetiţa mea. Ea nu e așa, ca toţi. Uite, o să crească și o să mă întrebe: „De ce nu sînt așa?“

Cînd s-a născut, nu era un copil, ci un săculeţ viu cusut pe toate părţile, nu era nici o crăpătură, numai ochișorii erau deschiși. În fișa medicală era scris: „Fetiţă născută cu patologii numeroase complexe: aplazie a anusului, aplazie a vaginului, aplazie a rinichiului stîng“. Așa sună în limbaj știinţific, iar în cel obișnuit: nici păsărică, nici funduleţ, un singur rinichi. A doua zi am dus-o la operaţie, în a doua ei zi de viaţă. Ea a deschis ochișorii, parcă a și zîmbit, dar mai întîi am zis că vrea să plîngă. O, Doamne, a zîmbit! Unii ca ea nu trăiesc, mor imediat. Ea nu a murit pentru că o iubesc. În patru ani a făcut patru operaţii. Este singurul copil din Bielorusia care trăiește cu o patologie așa de complicată. O iubesc foarte mult. (Se oprește.) Nu mai pot să nasc. Nu mai îndrăznesc. M-am întors de la maternitate: soţul mă sărută noaptea, iar eu tremur toată – nu mai putem. E păcat. Mi-e groază. Am auzit că medicii vorbeau între ei: „Fetiţa nu s-a născut în cămașă, ci în armură. Ar trebui s-o arătăm la televizor, nici o mamă n-ar mai naște“. Vorbeau despre fetiţa noastră. Cum să mai facem dragoste după aceea?!…

Deocamdată ea nu înţelege, dar cîndva o să ne întrebe de ce nu e așa ca toţi. De ce nu poate să iubească un bărbat? De ce nu poate naște un copil? De ce cu ea nu se va întîmpla niciodată ce li se întîmplă fluturilor, păsărilor, tuturor? Patru ani am luptat. Cu medicii, cu funcţionarii. Am obţinut audienţă în cabinete de sus. Numai peste patru ani mi s-a dat nota medicală ce confirmă legătura radiaţiei ionizante (doze mici) cu patologia ei îngrozitoare. Acum patru ani am fost refuzată, mi se repeta: „Fetiţa dumneavoastră este un invalid din copilărie“. Cum să fie invalid din copilărie? Este invalid al Cernobîlului. Mi-am studiat arborele genealogic: în neamul nostru nu s-a întîmplat așa ceva, toţi au trăit pînă la optzeci-nouăzeci de ani. Medicii se justificau: „Avem instrucţiuni. Deocamdată trebuie să trecem asemenea cazuri ca afecţiuni generale. Uite, peste douăzeci-treizeci de ani, cînd o să se adune baza de date, o să începem să legăm bolile de radiaţia ionizantă. Cu doze mici. Cu faptul că noi o mîncăm și o bem pe pămîntul nostru. Dar deocamdată medicina și știinţa știu prea puţin despre asta“.

Dar eu nu pot să aștept douăzeci-treizeci de ani. O jumătate de viaţă! Voiam să-i dau în judecată. Statul. Au spus că sînt nebună, rîdeau, cică asemenea copii se nășteau și în Grecia antică. Și în China antică. Un funcţionar a strigat: „Voia avantaje pentru cei de la Cernobîl! Voia bani pentru Cernobîl!“ Nu știu cum de nu mi-am pierdut cunoștinţa în biroul lui, cum de nu am murit acolo de inimă. Dar nu pot. (Larisa Z., mamă)