Un veac de coșmar în Trans-Tristia

● Norman Manea, Umbra exilată, Editura Polirom, 2021

Biografia personajului principal al acestui roman-colaj semnat de Norman Manea – la o distanță de 12 ani de la apariția precedentului roman, Vizuina – este străbătută de „vizite” kafkiene, onirice, coșmarești în esență, dar care aduc un dramatism ce altfel ar lipsi demonstrației eseistice a cărții. Vizitele/aparițiile alcătuiesc coloana vertebrală a unui parcurs biografic ce adună, de data aceasta, toate temele abordate de literatura lui Norman Manea pînă acum: în primul rînd exilul, apoi clovnul, idiotul dostoievskian, melcul-casă, melcul-ancoră, jidovul rătăcitor, limba-cochilie. De data aceasta însă, întregul roman este construit în jurul unei noi teme structurante, și anume „umbra”, arhetip abordat prin intermediul povestirii lui Chamisso, analizată pînă la epuizare de personaje, de autor și introdusă într-un vîrtej metatextual specific lui Manea. În plus, Mizantropul din Umbra exilată primește un dublu feminin, o soră deopotrivă telurică și livrescă de care-l leagă o atracție carnală pe care o abhoră și o îmbrățișează amîndoi și care-o va împinge pe ea la suicid. Relația frate-soră e așezată în mod asumat de autor sub semnul livresc al Omului fără însușiri al lui Musil, unul dintre numele surorii fiind Agatha (precum cel al surorii incestuoase din romanul lui Musil).

În punctele esențiale, biografia Rătăcitorului din acest roman coincide cu cea a lui Norman Manea, fapt ce dă naștere și unei tăceri semnificative în care ființa ficțională se scufundă, pentru a putea dialoga cu strigoii trecutului, cu umbrele cărților și cu propria umbră, în accepțiunea ei jungiană. Personajul Umbrei refuză să-și expună trauma deportării timpurii într-un lagăr de exterminare din „Trans-Tristia”, refuză o sublimare a acesteia sub orice formă ar putea căpăta ea. Chiar forma compozită pe care o capătă romanul lui Manea este o manifestare a acestei revolte împotriva capitalizării traumei. Un refuz care se perpetuează în biografia acestui individ retras din lume, un spectator-actor al secolului XX care se asimilează unei categorii de îngeri bizari, cea a refugiaților eterni. Purtătorul lor de drapel este Peter Schlemihl, personajul care-și dă umbra în schimbul pungii cu aur fără de fund a Diavolului burghez, pentru a se trezi respins de societate și de iubita Mina. Atunci cînd Diavolul se oferă să-i redea umbra în schimbul Sufletului, Peter Schlemihl refuză și pornește să colinde lumea cu ajutorul unor cizme fermecate, pentru a se adînci în cele din urmă în studiul naturii. Care este, așadar, Umbra acestui nomad, persona lui Norman Manea din roman? Ar fi, pe de o parte, melancolia de bază a moștenitorului unei negre tradiții a „poporului ales”; ar fi, la fel de bine, bila neagră a celui care-și vede biografia ca pe o înlănțuire interminabilă de exiluri, o călătorie forțată de-a lungul istoriei și hărții lumii; poate fi refuzul acestui om de a vorbi despre lucruri și dureri esențiale într-o lume în care se vorbește din ce în ce mai mult, în care traumele, rănile, cicatricile sînt exhibate demonstrativ și cu mîndrie. Umbra este, bineînțeles, sora Tamar/Agatha, principiul feminin, scoica ce adăpostește instinctele primare și duioșia reprimată încă din copilărie. Ajuns, în urma diligențelor ei, în Berlinul occidental cu puțin înaintea căderii Zidului, Nomadul se izolează în grădina botanică și în bibliotecă, așa cum o va face mai apoi, ajuns în Lumea Nouă, în Edenul multiconfesional al colegiului unde va preda, peisaj seren și totuși încărcat thanatic și cultural, fiind, de exemplu, locul unde este înmormîntată celebra Irma Brandeis, Clizia lui Montale, fascinanta cercetătoare specializată în opera lui Dante care a inspirat mai mulți poeți de-a lungul vieții (ba chiar și dincolo de ea, dacă ne gîndim la invocațiile lui James Merrill).

Scris într-o alternanță de dialog succint și receptare poetică a lumii, înot subacvatic prin lichidul amniotic al visului, romanul lui Norman Manea se ramifică semnificativ în foarte multe direcții corelate de Sinele firav al unui personaj care devine mai evanescent cu fiecare pagină a sa, pînă la dispariția totală într-un dialog à la Bellow (asemănător cu una dintre epistolele lui Herzog) și într-un peisaj edenic menit a lega două paliere narative: în cimitirul colegiului se întîlnesc atît destinul personajului, cît și cel livresc, al lui Chamisso. Ba chiar, forînd în mai mare adîncime, se mai adaugă un palier, cel profund ficțional, al lui Peter Schlemihl. Dublul Nomadului Mizantrop este prietenul Günther, etnicul german plecat și el în Berlinul occidental, comunist convins, obsedat de vina germană, care ar suferi, prin antiteză, de frenezia realității, un om-program ce nu poate exista în lipsa acțiunii și a discursului. Existența lui este explozivă și sonoră, el revendică și militează, spre deosebire de prietenul lui evreu, care tace în mod suspect și se refugiază în grădini și biblioteci.

De altfel, cu excepția orbitoare a biografiei lui Norman Manea, totul este livresc în acest roman: de la nodul interpretativ împrumutat de la Chamisso la relația incestuoasă cu Tamar-Agatha (creatură aparținînd la două universuri ficționale: Musil și Tournier), Umbra exilată se dezvoltă arborescent, dar și pe verticală, adîncind rădăcini fantomatice în solul literaturii și al istoriei și devenind un pandant pseudo-teoretic al romanului autobiografic Întoarcerea huliganului. Norman Manea cel din Umbra exilată nu mai este dispus, asemenea personajului său, să vorbească, să povestească, ci se îndreaptă într-o direcție literară impură, cea a colajului literatură-eseu, un spațiu al tăcerii meditative. Personajul său își asumă pe parcursul romanului identificarea cu propria umbră, își asumă dispariția în camera cu pereți înveliți în oglinzi. El devine un om la care ceilalți „se referă”, o referință literară care a părăsit forma biologică. De altfel, încă de la bun început acesta are o ancoră fantomatică în realitate (pornind de la diagnosticul pus lui de psihiatrul securist Eduard Sima, de Fobie a Realității), continuînd cu porecla livrescă a surorii și cu specializarea lui în Istoria Circului, pentru a ajunge la obsesia pentru povestea lui Chamisso. Simpla lui existență nu este altceva decît rezistență în fața aneantizării, în fața disipării în text și în ficțiunea istorică.

Personajul principal al acestui roman tulburător e un schlemiel (în ebraică, nătîng, împiedicat), un om cu capul în nori, un idiot dostoievskian care privește spectacolul lumii cu o neverosimilă uimire, pentru a se risipi, în sfîrșit, în decorul baroc al naturii. Nu e amărăciune aici, dimpotrivă, mai curînd o satisfacție înțeleaptă de a fi putut adăuga o interpretare lumii. Și ce interpretare!

Bogdan-Alexandru Stănescu este scriitor. Cea mai recentă carte publicată: volumul de poezie Adorabilii etrusci, Editura Charmides, 2021.