Teoria clarului de lună

● Octavian Perpelea, Noaptea sfîntului Alcoolomeu, Casa de pariuri literare, 2017. 

Am citit poeziile lui Octavian Perpelea rîzînd pe înfundate, de teamă să nu mă audă clasicii poeziei universale… De fapt, am rîs pe înfundate mai mult ca să nu trezesc copilul, dar sună mai bine cum am zis întîi. Cartea lui (Noaptea Sfîntului Alcoolomeu, 2017) are un haz nebun și îl culege, în bună măsură, din violentarea intertextuală a clasicilor, cei mai mari inventatori de citate, transformate, cu timpul, în searbede locuri comune. Simpatizez poezia cu umor nu doar pentru că e vacanță, ci și pentru îndrăzneala poeților de a nu-și cenzura hazul, aici, unde poezia humorescă, intersubiectivă, criticistă și preocupată de stil nu are, în chip tradițional, un nume bun. Și totuși, alături de Perpelea, debutant în 2015 cu volumul Cu dricul pe contrasens (recunosc, nu-s chiar încîntat de titlurile cărților lui), poezia actuală îi mai înregistrează măcar pe teribilul Vasile Leac și pe vulcanicul Florentin Popa – poeți foarte buni, distinși prin calitatea umorului și prin inventivitatea verbală, atribut esențial al scrisului poetic dintotdeauna.

Noaptea sfîntului Alcoolomeu este scrisă sub forma unei antologii din autori de haiku-uri din toată lumea, ca și cum poeții de azi, de la Bombay la Quito și de la Reikjavik la Istanbul, s-ar ține numai de producția unor versiuni locale la această formă poetică arhaică japoneză, care nu funcționează decît în original, în ciuda proliferării sale, în general semidocte, inclusiv în cultura română. Deși rezultat probabil dintr-o energie comică fierbînd, autorul și-a structurat proiectul într-o formă filologică distinsă, antologia amintind de cărți-cult ale genului: Mircea Horia Simionescu, cu Bibliografia generală, dar și Roberto Bolaño, cu Literatura nazistă în America. Cartea lui Bolaño, un mistic al poeziei, ar fi trebuit să fie mai aproape de genul ilustrat de Perpelea. Însă poetul se așază singur alături de MHS, stegar al postmodernismului autohton, al cărui repertoar de cărți imaginare era și un tablou cultural al lumii văzute dinspre București în 1969, ceea ce dădea cosmopolitismului afișat în vremuri comuniste un aer patetic și, uneori, subversiv.

Și miza cărții lui Octavian Perpelea e, măcar parțial, tot una culturologică: e imaginea lumii literare românești răsfrîntă în destinele exemplare ale poeților „antologați“, relatate în scurte pastile biografice. Apare acolo un rocker din Kozlodui care aspiră la promovarea „vocii Bulgariei în cadrul polifoniei universale“ prin haiku-uri ca „Chuck Norris: / sara pe deal / dealul sub mine se surpă“ (Eminescu are, se vede, mare succes la sud de Dunăre), iar un ecuadorian exploatează rezonanțe macedonskiene: „pe sîrma unde / atîrnă lenjeria intimă a curvelor / priviți privighetoarea cîntă“. Sînt mafioți columbieni în retragere, deplîngîndu-și blegeala („ajuns la vîrsta la care / singurul gest rebel pe care mi-l mai permit e / să ascund un muc sub scaun“) și basarabence duioase („sînt Anastasia Pagu / am lucrat la fabrica «Bucuria» preparatoare / acum la pensie sînt ca o floare“), smardoi bucureșteni expresivi (cu hitul „din durerea mea de pulă / s-a născut un clar de / lună“), un hoț de buzunare napoletan, autorul haiku-ului „anii trec / eu tot / o frec“, tinere singuratice care își investesc cu profit singurătatea pe Facebook („luna peste / ocean nimeni peste / mine“), ba chiar și Duncan MacLeod, personajul scoțian de film, care își descrie nemurirea în stil balcanic: „să rămînă numai unul / dar pînă atunci să fie / veselie!!!“. Și apar chiar figuri recognoscibile de pe la noi: cîțiva critici antipatici, identificați prin anagramare, un poet grec care se numește „Theodor Cassis“, un altul, „Vassilis Therapeia“, iar cineva se simte emoționat într-un haiku monden: „sînt fericit la ultimul cenaclu / m-a salutat Claudiu Komartin“.

Defilarea de personaje de pe toate meridianele, bărbați și femei, talentați sau impostori, placizi sau aventuroși, afemeiați și feminiști, bețivi și abstinenți, monștri morali și îngeri autodistructivi, are hazul ei considerabil și sînt convins că Octavian Perpelea ar face figură bună ca prozator. Dar printre haiku-urile la mișto și poantele-șoc se desenează o figură convingătoare de autor în dreptul său. Acesta cultivă o poză trăsnită, cinică, dezabuzată, autodepreciativă, pe care o atribuie personajelor celor mai afecționate. Sub figurile lor, Octavian Perpelea apare ca un vehiculator de științe oculte și inutile („beau non-stop şi sînt tristă / cunosc detalii ruşinoase despre / sfîrşitul lumii“), cu o sensibilitate perplexantă („în spatele fabricii dezafectate / prezervative folosite / – peste tot dragoste“), mascîndu-și lamentația sub vulgaritate („atît de singur încît privesc / cu invidie la cîinii aștia doi care / se miros în cur“), pregătit să demoleze confortul moral al celorlalți cu un cinism plin, de fapt, de compasiune („s-a înserat e ora / la care copiii visează bomboanele / pedofilului belgian“), un poet neinteresat de transcendent, un sceptic plictisit („cînd celorlalţi li s-au / deschis chakrele pe mine m-a / tras curentul“), precaut din principiu față de orice se transformă prea ușor în poezie („acesta este / singurul haiku în care vorbesc / despre lună“). Nu fac greșeala să spun că poetul adevărat apare acolo unde se opește umoristul. Oricum, ambii sînt de citit cu delectare.