Punctul de cotitură a istoriei germanilor din România

● Paul Milata, Între Hitler, Stalin și Antonescu. Germanii din România în Waffen-SS, traducere de Nadia Badrus, Editura Schiller, Sibiu, 2018.

Fotografia alăturată este făcută la biserica evanghelică fortificată din Viscri, satul transilvănean devenit faimos odată cu vizitele dese de aici ale lui Charles, prințul moștenitor al coroanei britanice. Este de fapt fotografia unei plăci comemorative cu numele locuitorilor satului care și-au pierdut viața în evenimentele din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Toți au nume germane, pentru că pe atunci satul era unul (aproape) exclusiv de sași. O doamnă de la intrarea în biserică îți explică amabilă că în dreptul fiecărui nume este numărul casei din sat în care a locuit cel căzut, iar numele înșirate sub crucea din coloana dreaptă sînt ale deportaților în URSS – și de aceea printre ele apar și unele de femei. Dar unde au căzut cei menționați, pe ce front anume au luptat, de partea cui au fost în timpul războiului care întîi i-au aliat și apoi i-au opus pe români și pe germani – nu am aflat. Pentru asta probabil că îți trebuie o carte unică în felul ei, apărută recent și în românește: Între Hitler, Stalin și Antonescu. Germanii din România în Waffen-SS, scrisă de Paul Milata.

Cartea pune în context unele informații inedite nu doar pentru istoriografia germanilor din România, cît și pentru istoria în ansamblu a României. Subiectul devine astfel sensibil nu atît pentru germani, mai obișnuiți cu exercițiile de sinceritate față de o epocă dificilă, cît pentru români, a căror istoriografie a trecut recent prin cabina de machiaj comunistă. Astfel, autorul arată că aproximativ 63.000 de germani din România s-au oferit voluntar în timpul războiului să facă parte din „armata externă“ a Germaniei naziste, Waffen-SS.

Numărul e mare din mai multe perspective. Cu totul, la sfîrșitul lui 1942, în armata română erau înrolați 27.000 de germani din România. A urmat dezastrul de la Stalingrad și din aceștia aproximativ 10.000 de supraviețuitori au trecut la germani. La recrutarea din anul următor, alți 50.000 de germani din România au preferat să intre mai degrabă în slujba lui Hitler decît în cea a lui Antonescu. Succesul recrutărilor germane a fost mare în România, spre deosebire, de exemplu, de Ungaria, unde trăia o minoritate germană comparabilă cu cea din România. Dar în Ungaria, după Stalingrad, nu s-a mai pus problema mobilizărilor, spre deosebire de ceea ce s-a întîmplat în România.

Paul Milata identifică mai multe cauze pentru opțiunea majoritară germană din România privind stagiul militar din timpul războiului. A fost vorba de propaganda nazistă, de identificare a națiunii cu regimul, de folosire a minorităților germane pe post de cap de pod pentru expansiune. Genul de argument cu care și Stalin spunea că teritoriul în care ajunge Armata Roșie devine comunist. A fost și tratamentul pe care Bucureștiul l-a aplicat minorităților, inclusiv celei germane, în perioada interbelică. A fost și antibolșevismul minorității germane, după cum au fost și argumente de ordin pragmatic: solde bune, echipament, hrană, disciplină. Și a fost și deplina înțelegere dintre guvernele din cele două țări, care au colaborat strîns pentru desfășurarea ordonată și legală a recrutărilor.

Autorul pornește însă și pe urma recruților. Din coroborarea datelor de arhivă și a celor din alte lucrări, a găsit că germanii din România au ajuns în multe locuri, pe front sau în spatele frontului. Dar, a calculat el, aproximativ 2000 de germani din România au fost gardieni în lagărele de concentrare naziste. Mai mult, peste jumătate dintre aceștia, pînă la trei sferturi dintre ei, au ajuns la un lagăr de exterminare. El dă și cîteva exemple: dr. Victor Capesius a fost farmacist-șef la Auschwitz, iar dr. Fritz Klein a fost medic la Auschwitz-Birkenau, Neuengamme și Bergen-Belsen.

Pe front au murit aproape o treime dintre recruții germani din România, iar acasă s-a mai întors doar unul din cinci. Ceilalți au format în Germania nucleul „bulgărelui de zăpadă“ al reîntregirii familiilor, emigrărilor din timpul comunismului și exodului german din România din anii 1990-1992. A fost și deportarea în URSS a celor aproximativ 75.000 de germani, imediat după război, unde au murit alți 10.000 de oameni. Ca pedeapsă a noului regim, și deportarea a fost un efect imediat al înrolărilor în SS. Astfel că Paul Milata pare să aibă din plin argumente atunci cînd arată, în concluzie, că intrarea în Waffen-SS „este punctul de cotitură a istoriei germanilor din România“.

Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.