Povestea Palatului Kretzulescu

● Cezara Mucenic, Oliver Velescu, Palatul Elena Kretzulescu, Editura Vremea, Colecția „Planeta București“, 2021, 184 de pagini cu ilustrații, conține bibliografie, format 17 x 24 cm.

Există ghiduri turistice; le găsești la hotel sau, dacă ești mai tipicar, le iei din librării înainte de a pleca spre locul pe care urmează să îl vizitezi. Sau, cum se întîmplă azi mai nou, le descarci în telefon și ai bonus și impresiile altor călători. Există monografii despre locul unde mergi, mai ales dacă e unul cu o oarecare încărcătură istorică. Citindu-le, te poți familiariza cu personajele asociate, știi la ce să te uiți și ce să cauți dinainte de a ajunge la destinație. Există albume, cu fotografii de epocă, cu chipurile oamenilor de altădată, cu documente pe care aceștia le-au semnat în urmă cu o sută, două sau trei sute de ani. Aici găsești hărți vechi, trasee uitate, locuri dispărute și imagini de detaliu pe care de unul singur nu le-ai fi putut observa în veci.

Cartea Palatul Elena Kretzulescu pe care o am acum în față are cîte ceva din toate aceste specii. E și ghid, și monografie, și album. În privința ilustrației, în ea apar detalii din hărțile Bucureștiului de la 1800, portrete de domnitori, boieri și jupînese, facsimile ale unor documente, fotografii în oglindă, de ieri și de azi, ale caselor și vecinătăților. Foaia velină ajută la impresia de album, ca și formatul mare al cărții, 17 x 24 cm. Ea este în același timp și un ghid pentru toată zona urbană a Bucureștiului în mijlocul căreia e amplasat Palatul, precum centrul unui cerc care-și plimbă raza succesiv prin Cișmigiu, pe la Palatul Primăriei, pe strada Schitu Măgureanu, pe la Biserica Cuibul cu Barză și pe la Biserica Popa Tatu, coborînd apoi din nou pe Știrbei Vodă pînă spre Biserica Kretzulescu, Palatul Regal și Bulevardul Elisabeta. Poți foarte bine lua la pas toată această porțiune de București cu volumul Palatul Elena Kretzulescu în mînă și nu îți mai trebuie nici o altă sursă de informații turistice.

Dar și dacă vrei mai mult, iarăși nu e nevoie – să spunem – de un drum la bibliotecă. Volumul în cauză ne întoarce în timp pînă la momentul în care zona Cișmigiului era un soi de Pipera de azi, adică o periferie la care orașul tindea, dar peste care încă nu se extinsese cu hotărîre. Iar din vremea lui Vodă Brâncoveanu încoace, cartea începe a întinde toate nervurile monografice de care e nevoie pentru a furniza și o încadrare istorică a locului. Sînt capitole despre mahalaua inițială a Fîntînii boului, din care apoi s-a extras Grădina publică Cişmigiu, despre Ulița Vodă Stirbey / Strada Stirbei / Ştirbei Vodă, domnitorul care a contribuit la sistematizarea zonei, despre casele şi instituțiile remarcabile apărute în timp în împrejurimi, despre familia Crețulescu/Kretzulescu și doamna Elena/Hélène Kretzulescu, care a construit Palatul folosind serviciile marelui arhitect Petre Antonescu.

Denumirile străzilor, clădirilor și locurilor unei localități sună gol atît timp cît nu știi să faci conexiuni între ele. Dar imediat ce le realizezi, orașul capătă încă o infrastructură, în afară de cea de gaze, asfalt și canalizare. Este infrastructura lui umană, amintind de strădaniile, certurile, izbînzile și eșecurile unor oameni care cîndva au trecut pe aici și și-au pus amprenta peste ceea ce noi azi luăm ca dat dintotdeauna. Strada Berthelot, de pildă, pe care, printre altele, sînt situate instituții precum Radioul și Ministerul Educației, s-a numit inițial strada Fîntînii/strada Cișmelei, fiind probabil ulița în apropierea căreia se găsise o sursă de apă, cu funcțiunile ei practice pentru oameni și animale, dar și cu rolul inevitabil de agregator social al oricărui spațiu locuit din secolele trecute. De altfel, toată zona Cișmigiului era una bogată în izvoare, care în ultimele decade ale secolului al XVIII-lea au fost captate și canalizate. Aici a fost amplasată și locuința primului șef al acestei acțiuni, supraveghetorul captărilor de apă, „mai-marele peste cișmele” sau, în termenii turcești oficiali de atunci, „Ceșmagi-bașa”. De unde, arată autorii, și numele de Cișmigiu, pe care bucureștenii au știut imediat să îl dea viitoarei grădini.

Dar, bineînțeles, în carte e vorba în principal de Palatul Kretzulescu. Venind dinspre Berzei, pe Știrbei Vodă, cu puțin înainte de intrarea de pe latura de nord a Cișmigiului, este o clădire pe care o poți rata din mai multe pricini – din cauza unei blazări urbane a ochiului, din grabă sau din neatenția augmentată de cîțiva copaci care se grăbesc să anunțe prospețimea grădinii și „înfundă” parcă clădirea. Dar dacă apuci să o observi, atunci sigur te oprești. Oricît ai scotoci printre amintirile de plimbăreț bucureștean, nu dai de ceva asemănător. Este discret și semeț. Este modest și ferm. Este elegant și cochet. Este Palatul Kretzulescu, a cărui poveste pe larg o găsiți în această carte.

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.