Orice ironie vă rămîne vouă

● Robert Gabriel Elekes, O dronă care să mă vrea în sfîrșit doar pe mine, Casa de Editură Max Blecher, 2018. 

În excelentul său volum de anul trecut, O dronă care să mă vrea în sfîrșit doar pe mine, Robert Gabriel Elekes se întreabă, burzuluit, cum va arăta istoricul literar al viitorului, în epoca, să-i zicem, postumană. E clasica denunțare a pretenției nefondate a criticului că poate explica științific totul în legătură cu poetul, pusă de astă dată în termenii epocii digitale: „cred că viitorii istorici ai literaturii o să fie / spărgători de parole și mineri de date / cei mai tari o să fie cei care o să găsească / pe last.fm ce muzică am ascultat / pe instagram, cu ce sau cine m-am pozat / pe rimeaza.ro, ce rime am căutat / pe messenger, cu ce prieteni poeți am chatuit / pe goodreads, ce carte am citit / pe tinder, cu ce necunoscută m am futut / pe dex.ro, ce cuvinte noi ungurul a cunoscut / în istoria mea chrome, pe ce porno m-am masturbat / și ce filme și jocuri am downloadat / și din ce scriitori am mai plagiat“. Trecîndu-și în revistă „sursele de inspirație“, poetul face cu ochiul către cititorul simpatetic, nerobotizat, pe care mizează, de fapt, în continuare, dar în același timp se suspectează pe sine însuși de inconsistență, de vreme ce viața lui e bricolată din astfel de interfețe virtuale.

Elekes este un poet generos cu îndoielile sale, care nu se grăbește să-și proclame solidaritatea cu brava lume nouă în care se mișcă, nu pentru că i-ar părea ireală, ci pentru că aplicațiile singure nu rezolvă nimic. Poezia sa vorbește despre plictis și absurd, despre singurătate și pierdere, iar lucrurile acestea nu dispar în epoca Facebook. Dimpotrivă, tocmai spectacolul inadecvării pe rețelele sociale, al dezabuzării în fața abundenței de opțiuni consumiste, al acediei date de plutirea în derivă pe Internet dăruiește o prospețime și o credibilitate remarcabile unor teme, altfel, tocite de rulajul canonic. Oricum, ceea ce remarc la Robert Gabriel Elekes e că, în generația sa, e unul dintre nu prea mulții poeți care pot fi citiți fără pagina Google deschisă. E un lucru bun: asta înseamnă că are destule resurse lirice în sine însuși cît să dea și colegilor.

De asemenea, trebuie spus că Elekes e un constructor de text poetic, ieșit din școala de inginerie textuală a lui Alexandru Mușina. Pentru el, poemul trăiește prin sintaxa lui narativă, împlinindu-se într-o desfășurare atent controlată. Trebuie disciplină, iar nu zbor al imaginației pentru o poezie ca aceasta. La o astfel de educație poetică în spiritul autocenzurii se adaugă și direcția tematică aleasă: Elekes face parte din linia, atît de productivă, a bacovienilor de astăzi. Poezia lui este animată de o pulsiune deprimistă, sinucigașă, masturbatorie și agorafobă. Postura ei obsedantă e contemplarea amară a propriului ombilic înnegrit de dezamăgire, completată de conștiința vacuității și a ridicolului acestei contemplări.

Două imagini vin să ordoneze, psihanalitic aproape, spațiul acestui volum. Prima, freudiană, este una a abandonului și a frustrării dureroase, exteriorizată însă și exorcizată metaforic. Cel mai adesea e vorba de postura individului stingher, suspect pentru că scrie poezii (Bacovia, ce vă spuneam?), a cerșetorului sau a copilului avortat, dar și mai des de istoria rușinoasă a browser-ului de Internet, de poemul eșuat sau de o postare lipsită de succes pe rețelele sociale, peste care toți scrollează în jos. Ele vin să desemneze imposibilitatea de a realiza legături normale cu ceilalți, sentimentul neașezării în viață, o inadecvare gravă față de sine însuși, fatală ca o eroare de sistem: „toată viața mea e o serie de cut-scenes / peste care nu poți să sari nici dacă dai esc / și următorul nivel nu vrea să se încarce / pentru că placa mea de bază e învechită / pentru că placa mea video nu e compatibilă / pentru că nu am destui rami / sursa e belită și hardul crashuie necontenit“.

Cea de-a doua imagine psihanalitică este (de ce nu?) adleriană și vorbește despre visul reintegrării festive între ceilalți, al regăsirii solidarității. Poetul își descrie, în excelentul poem „rezist“, participarea la protestele antipesediste din 2017 ca pe un efort anevoios și, parțial, eșuat, de realizare a unei comunități („e un selfie colectiv acum tot“), pe fondul pierderii unei iubiri. Preluînd o imagine din timpul protestelor, aceea a dronei care înregistrează de sus imaginea mulțimii, poetul își construiește fantasma, care e cea a creșterii, a trecerii la nivel, a ridicării la putere. De aceea vorbește el despre drone care se înalță, despre panoramarea hărților virtuale prin zoom out, care să-i asigure perspectiva aeriană, adică aspirația puterii și a împlinirii de sine: „dai în căpșorul tău un zoom out google earth pe tine / pînă nu te mai vezi acolo singur, / înconjurat de mațe de laptop, / vase nespălate și coji de pizza, / pînă se sting instalațiile de crăciun / din cuburi de beton care conțin / oameni mai fericiți decît tine / pînă dispare tîmpa / și tot fractalul de suferință care e orașul ăsta“. E o fantasmă compensativă, hrănită din nevoia de protecție și de regresiune către copilărie. În mulțime, eroul se știe apărat, așa cum se simțea cînd călătorea dimineața, școlar fiind, în tramvaie, prins într-o solidaritate animală cu toți ceilalți călători, mult mai înalți și mai în vîrstă decît el.

Prins între aceste două fantasme, Elekes visează teritorii ale ocrotirii și revanșei. Frustrările dureroase, autocenzura, se transformă în elocvență și artă: „undeva copii avortați / mîngîie toate pisicile / care au fost înecate în saci, / și din toate postările social media / șterse din rușine / compun / un mare, teribil poem“. Desigur, nu e decît o ironie care, inevitabil, ne rămîne nouă. Nimic nu mai poate să salveze pisicile înecate, iar rușinea care face să se șteargă postările pe Facebook e veșnică. La fel de cruntă e și ironia pe care, inspirat, autorul a desprins-o din poemul „drone bomb me“ și a pus-o în titlul volumului: „o dronă care să mă vrea în sfîrșit doar pe mine“. Dragostea care mișcă sori și stele sau care, la vi-zionarii moderniști, îmbată peisajul, începe să se defecteze în universul digital și hipertehnologizat. Atunci cînd se îndrăgostește, drona ucide. De aceea poetul rămîne să-și proceseze singurătatea, tristețea, dezabuzarea de unul singur, dincoace de ecrane și de aparate.