Orbitoarea singurătate

● Mircea Cărtărescu, Melancolia, Editura Humanitas, 2019. 

Au trecut treizeci de ani de cînd Mircea Cărtărescu a publicat Visul, carte care, rebotezată definitiv Nostalgia, avea să devină cartea sa cult prin excelență, o primă bornă în proza operei sale și una solidă în proza românească de după ’89. Folosind drept titlu un sinonim, Mircea Cărtărescu revine, iată, la genul nuvelei cu trei basme metafizice cu copii și adolescenți desprinși din coapsa celor care populează prozele sale dintotdeauna, de la „Gemenii“ la „Travesti“. Există în aceste pagini multe ecouri și (stră)luciri din poezia, prozele și marile sale romane, făcînd din Melancolia cartea unui familiar cumva înstrăinat.

Dar, cum remarca și Cosmin Ciotloș în recenzia sa de săptămîna trecută, de data aceasta nuvelele au în centrul lor simbolic obiecte (punți, paturi, piei), nu personaje, și, în ciuda unor teme comune, a geamănului absent și fantomatic, a visului ca realitate mai profundă, a ruinelor ca locuri magice sau a statuilor ca portaluri spre alte lumi, textele par mai puțin „personale“ și se desfășoară mai degrabă la nivelul alegoriei decît al halucinației. Decorul și timpul nu mai sînt recognoscibile și, cum bine sugera Cosmin Ciotloș, e vorba de un post-oraș, unul rămas după „ridicarea“ din această lume a Bucureștiului din finalul Solenoidului. Acum e vorba deja de un oraș-necropolă în care „vremea nu vremuiește“, un oraș-fantomă, o copie, o hologramă onirică; cu toposuri care doar amintesc de locurile de altădată: fabrica de cauciuc Quadrat este imaginea într-o oglindă mată a Morii Dîmbovița de altădată. Orașul e depopulat, magazinele luminează armate de manechine, străzile pustii sînt străbătute de tramvaie goale, părinții („două suflări de vînt“) sînt spectre fără identitate, muți, atunci cînd nu lipsesc cu totul, iar copiii, numiți foarte discret, par niște post-fetuși trăind sub membrana lumii într-un lichid melancomniotic în care viața e doar ecoul/reflexia a ceea ce-a fost odată și nu s-a păstrat decît ca o sugestie de amintire într-o „lume care nu e decît ceață, vînt și neînțelegere“. De altfel, uterul și pieile sînt leitmotive ale ieșirii și trecerii în/prin lume (vezi și fragmentul de mai jos din ultima nuvelă a cărții, cea totalizatoare), deopotrivă lăcașuri și suprafețe care-i atrag pe copii prin sugestia intermediarului, a răzbaterii, a unei deveniri deopotrivă trecute și amînate.

Mai mult poate decît în oricare altă carte a lui Cărtărescu, atmosfera dezolării este copleșitoare. Liniștea/tăcerea țin de o lume increată („tăcere mată“), iar lumina devine un suprapersonaj în această infralume. De la Blecher încoace nici un alt scriitor n-a stăruit atîta asupra (manife)stărilor luminii care dau conturul ireal al unor suprafețe deopotrivă solide și aievea. Copiii privesc lumea fascinați de lumină, așteptînd și tînjind după schimbările ei în diversele faze ale zilei, în succesiunea anotimpurilor, în căderea lor peste obiecte și clădiri. Cărtărescu scrie cum picta Chirico: totul e suprafață, mulaj, fațadă, decor ridicat doar pentru ca fotonii să-și ridice imperiul lor efemer („Era atît de pustiu, atîta tăcere, atîta geometrică melancolie!“ sau „Paradisul, reveria unui ținut nemărginit de clădiri ruinate“). Lumina e singura care-i însoțește și învăluie pe copiii prizonieri, atît de singuri fiecare în coconul/vizuina lui, chiar și noaptea cînd luna stăpînește.

Punînd aceste elemente împreună, basmul anamnetic cărtărescian se ivește parcă din întîlnirea lui Eminescu cu Tim Burton. Căci punțile aeriene, mulajul gigantic de cauciuc al tatălui laolaltă cu figurina enormă din ciocolată a mamei prin a cărei coapsă copilul pătrunde, legătura ombilicală dintre frați, aparițiile unor dubluri fantomatice, prelungirile din oglinzi și continuitatea în negativ, viața secretă a manechinelor și a statuilor, cofetarul pasionat de insecte care toarnă în ciocolată o tenie de aur, toate acestea și celelalte imagini memorabile din cele trei nuvele, legate între ele prin fine nervuri, moștenesc un imaginar de basm romantic/gotic în care personajele pleacă în călătorii interioare, în vis ori imaginație, „în aerul rarefiat și-n gravitația precară a minții“, în subsolurile subconștientului, pe drumuri nocturne străjuite de „ziduri nevăzute de frică“.

Copiii trec „din viața din carte în viața din vis“, punîndu-și cu candidă gravitate întrebările fundamentale ale ființei: „Cine era? propriul său chip în oglindă nu-i spunea destul“, „«Sînt singur», spuse deodată copilul, fără să se gîndească“, „De ce era vîrît în trupul lui din care nu putea să iasă?“ sau „Ce legătură avea el cu materia?“. Din lumea lui punctiformă, copilul, totodată captiv și abandonat, încearcă să răzbată, asemeni personajului din Solenoid, într-o altă dimensiune. Efectul este cu atît mai dramatic cu cît e vorba de un copil strivit, înainte de vreme, de forța supremă, de neînvins a lumii: singurătatea.

Puțini scriitori din literatura noastră sau de aiurea și-au explorat și aprofundat propriile teme cu așa perseverență, cu asemenea risipă de imaginație și pasiune ca Mircea Cărtărescu. Apărută ca de nicăieri, Melancolia se înscrie natural în puzzle-ul operei cărtăresciene al cărui desen, pe măsură ce se mărește, pare că se și ridică deasupra mesei într-o a treia dimensiune.

n n n

_****

Mircea CĂRTĂRESCU
Melancolia (fragment) 

Și colegii lui găsiseră-n cele din urmă pieile taților, nici lăsate la vedere, dar nici cine știe cît de grijuliu ascunse. Unii se-mbrăcaseră-n pieile taților lor de cînd avuseseră aceeași vîrstă cu ei, se uitaseră-n oglindă cu ochii lor licărind căprui între pleoape străine, scoseseră limba prin fanta buzelor de fost adolescent, își trecuseră degetele printr-un păr străin. Alții, întinzînd pe pat pieile mai recente ale taților, rămăseseră uimiți de cît de puțin știuseră, de fapt, despre tații care, ca și tatăl băiatului, dispăreau toată ziua ca să se întoarcă acasă serile, cu mapa lor în care erau doar două sau trei ziare. Unele piei aveau cicatrici lungi, inexplicabile, altele erau tatuate aproape în întregime cu desene fantastice, lăsînd libere doar fața și mîinile, altele aveau găuri de glonț sub sîn sau în dreptul rinichilor. Un băiat dintr-a noua găsise sub pat ultima piele lepădată de tatăl lui, și care era impregnată de un miros intens și voluptuos, pe care mama sa, o biată gospodină, nu-l folosise niciodată. Bărbații aveau secrete, sinistre sau doar derizorii, pieile lor erau ca niște însemnări zilnice și, uneori, ca un jurnal de război.

Colegii lui mai vorbeau și despre altfel de piei, dar numai apropiindu-și foarte tare capetele unul de altul în spațiul strîmt al cîte unei cabine, în jurul cîte-unui scaun de closet gălbui, fără colac. Băiatul, care era sfios și singuratic, adunase tot ce știa despre ele punînd cap la cap șoapte și aluzii pe care le prinsese de-a lungul unui an întreg. Femeile însărcinate, aflase cu greu, își trăgeau din cînd în cînd afară, prinzîndu-le delicat, cu două degete, gingașele membre de borangic ale feților care năpîrleau de cîteva ori înainte chiar de-a vedea lumina. Erau străvezii, fără greutate, le puteai umfla ca pe baloane și sufla dintr-o parte-n alta prin cameră. Aceste membrane care arătau cum crește copilul în uter, cum devine tot mai asemănător celui ce avea să se nască, sfîrșeau de obicei presate între pagini de herbar, unde se desicau și deveneau tot mai subțiri și mai rigide decît cea mai fină hîrtie. Mamele țineau astfel de albume, de obicei încuiate în sertarele de la noptiere, și uneori, după se soțul adormea, le răsfoiau în pat, cuprinse de-o tulbure nostalgie. Unele desenau în jurul pieliței presate flori, fluturi sau peisaje, cu creioane colorate, altele scriau deasupra lor, în semicerc, cîte-o frază sentimentală.

Misterul cel mare era însă altul. Oricît de curios, norocos sau îndrăzneț ar fi fost, oricît scotocise și întrebase pe cei mari, nici un adolescent nu găsise vreodată vreo piele de-a mamei sale.