Memoriile elegiacului – un eveniment editorial

● Chateaubriand, Memorii de dincolo de mormînt, ediție integrală, traducere de Marina Vazaca, Editura Vremea, 2021.

Nu pot începe altfel această cronică decît afirmînd peremptoriu că o traducere precum cea despre care voi scrie acum se întîmplă într-o cultură o dată la o sută de ani. Și, ca orice proiect de acest gen, cu adevărat valoros și cu o reală semnificație culturală, el este rezultatul muncii, încăpățînării și răbdării unui singur om. De data aceasta, Marina Vazaca, traducătoarea care oferise deja, acum două decenii, o primă ediție de texte din Memoriile de dincolo de mormînt.

Faptul că Memoriile apar pentru prima oară în ediție integrală în limba română în anul 2022 și că apariția aceasta se datorează integral nebuniei (evident, frumoase) a unui singur om ar trebui să ne pună pe gînduri.

Pentru cei interesați de un profil lipsit de ipocrizie și fard al pieței noastre de carte – și nu numai, fiind oarecum incorect să aruncăm pisica moartă în curtea inițiativei editoriale private –, mi se pare interesant să trec în revistă tribulațiile acestei traduceri, expuse de autoarea ei în Mulțumirile anexate volumului propriu-zis: gîndită ca ediție antologică ce urma să apară în seria „Clasicii literaturii universale” a Editurii Univers, nu a mai văzut acolo lumina tiparului, pentru că, așa cum cei atenți la piața noastră de carte își amintesc, respectiva editură a dat faliment. Faliment ce rămîne în continuare unul dintre marile mistere nedescifrate ale istoriei recente a lumii editoriale românești. Se distinge din acest prim proiect figura luminoasă a profesorului Mircea Martin, care a subliniat caracterul imperativ al traducerii lui Chateaubriand.

Următorul pas a fost prilejuit de o nouă figură luminoasă a acestei istorii, doamna Georgeta Dimisianu, care a publicat la Editura Albatros o antologie de texte selectate din Memorii, în anul 2002. Stimulată de încurajările doamnei Dimisianu și ale Irinei Mavrodin, Marina Vazaca a pornit la anevoiosul drum al traducerii integrale a Memoriilor, traducere încheiată în 2012, an care găsește însă piața de carte autohtonă mai săracă cu cîteva edituri, printre care și Albatros. Aici Marina Vazaca, din delicatețe, trece sub tăcere porțile la care a bătut între 2012 și 2022, anul cînd Editura Vremea a făcut gestul inteligent și temerar de a publica Memoriile lui Chateaubriand. Deși cunosc foarte bine marile edituri care au refuzat publicarea lor, am să respect delicatețea traducătoarei.

Ediția de față, în două volume ce însumează mai bine de 2.000 de pagini, reprezintă un adevărat eveniment editorial, sintagmă sărăcită prin abuzul de utilizare ineptă în ultimii ani.

Două secole, două lumi distincte

François-René de Chateaubriand s-a născut în 1768, în timpul domniei lui Ludovic al XV-lea, și a murit în 1848, la cîteva luni de la revoluția care avea să-l aducă la putere pe cel de-al treilea Napoleon. Cronologia aceasta sumară e foarte interesantă, pentru că-l așază pe Chateaubriand în două secole și, implicit, în două lumi distincte: cea a ancien régime și cea a modernității post-revoluționare.

Crescut într-un castel medieval izolat – ba mai mult, într-un turn al acelui castel, pradă „strigoilor” cu picior de lemn și stihiilor ce învolburau norii –, în întunecimile codrilor bretoni, de un tată de o asprime legendară și o mamă în mod evident nefericită, și-a părăsit familia la optsprezece ani și s-a înrolat în armata regală, luînd parte mai apoi la perioada cea mai tulbure din istoria Franței, marcată de evenimente precum Revoluția din 1789, prăbușirea monarhiei și execuția cuplului regal, ascensiunea lui Napoleon Bonaparte și nașterea Imperiului, restaurația Bourbonilor și înfrîngerea definitivă a Micuțului Caporal, Revoluția din iulie 1830, încoronarea lui Ludovic-Filip și, în fine, nașterea celei de-a Doua Republici.

Este o minune în sine faptul că un francez de viță nobilă a trăit și a supraviețuit tuturor acestor evenimente. Chateaubriand a reușit: zguduit de scenele atroce ale Revoluției din 1789, s-a hotărît să se îndepărteze de semenii săi revoluționari și a părăsit Franța, navigînd spre America, unde a descoperit democrația și vastele întinderi sălbatice ale Lumii Noi. Auzind însă de întemnițarea lui Ludovic al XVI-lea, s-a întors în Franța și s-a înrolat în armata regalistă, înfrîntă rapid de forțele revoluționare. Rănit, Chateaubriand s-a exilat în Anglia, unde a dus o existență mizeră, ca tutor și traducător de franceză. S-a întors în Franța în timpul Consulatului și a publicat primele două romane ce aveau să-i aducă celebritatea: Atala și René.

A rămas dezamăgit de Napoleon, în care a simțit tiranul, așa că a părăsit iarăși Franța, ducînd o existență de aventurier, scriind și călătorind. A străbătut Italia și Grecia, a ajuns la Ierusalim și s-a întors la Paris prin Spania, convins că restaurația Bourbonilor va aduce în sfîrșit liniștea și ordinea. Celebritatea lui a atins culmile odată cu publicarea apologiei Geniul creștinismului (altă carte esențială inexistentă în cultura română, unica ediție fiind tot o prescurtare, datorată și ea tot Marinei Vazaca), carte ce i-a adus și numirea sa ca ministru de către Ludovic al XVIII-lea, apoi ca ambasador la Berlin și Londra.

Luciditatea, independența, spiritul critic și pornirea de a apăra libertățile esențiale ale omului l-au făcut repede indezirabil. Odată cu înlocuirea Bourbonilor de către familia d’Orléans, Chateaubriand s-a retras din viața publică, mișcare ce i-a adus ruina financiară.

Circumstanțele acestea s-au dovedit hotărîtoare în privința formei și calității stilistice a Memoriilor (iată un exemplu al intruziunii economicului în estetic): rămas fără bani, Chateaubriand a vîndut drepturile de publicare asupra Memoriilor unui consorțiu ce s-a învoit să-i ofere 155.000 de franci bani peșin, precum și o rentă viageră de 12.000 de franci, lui sau soției, în cazul în care el ar fi murit primul. Chateaubriand a încercat să amîne publicarea Memoriilor la un termen de cinci decenii de la moartea sa. Consorțiul respectiv a vîndut însă drepturile, în 1844, lui Émile de Girardin, patronul ziarului La Presse, care a anunțat pe loc că va începe publicarea în foileton imediat după moartea lui Chateaubriand. Indignat, acesta a început să extindă memoriile și să le șlefuiască stilistic, dîndu-le forma finală, care a ajuns însă la public abia mult mai tîrziu, în ediția Pléiade.

Soldat, călător, scriitor, om politic

Memoriile lui Chateaubriand sînt caracterizate de o libertate absolută, un spațiu amplu în care se întîlnesc simultan momentul scrierii cu cele ale povestirii și unde reportajul lasă loc unor pasaje de un lirism absolut sau unor meditații profunde pe seama destinului uman. În momentele cele mai tensionate se oprește și, după cum nota un Sainte-Beuve iritat, începe să vorbească cu vrăbiile și ciorile din copaci. Există însă pasaje logice, semantice, ce dau naștere acestor treceri: de exemplu, descrierea Parisului înecat în sînge din timpul Revoluției de la 1789 va da naștere unor pasaje introspective de mare valoare.

Totuși, în ciuda acestei mari diversități, Memoriile sînt extrem de atent construite, toate părțile fiind îmbinate într-o arhitectură tripartită foarte bine gîndită, ce ar urmări cele trei mari etape ale vieții lui Chateaubriand: soldat și călător în timpul Revoluției, scriitor în timpul Imperiului, om politic în timpul Restaurației. Memoriile au fost adorate de Baudelaire, care-l considera un maestru al limbii și al stilului, de Proust, care-l considera unicul pionier al memoriei involuntare (aici trebuie amintită observația lui Chateaubriand despre memorie ca apanaj al prostiei, pe care chiar o augmentează), de Paul Auster sau W.G. Sebald.

Am vorbit despre actul editorial al traducerii acestor monumentale Memorii, fără a mă referi însă la calitatea ei. Trebuie spus că una dintre dificultățile acestei traduceri este oferită de enorma bogăție și varietate a limbajului lui Chateaubriand. Cînd își descrie copilăria petrecută în atmosfera medievală bretonă, folosește o franceză arhaică; atunci cînd descrie episoadele de traversare a Atlanticului, limba devine una tehnică, în fața cascadei Niagara sau a ruinelor romane, stilul este unul profund poetic. Are pasiunea cuvîntului rar și a preciziei: este simultan extravagant și pedant. Faptul că Marina Vazaca reușește să respecte și să urmeze ca o umbră toate acestea registre reprezintă o adevărată performanță traductologică. Rezultatul este un monument al literaturii universale, prezent pentru prima oară, în toată splendoarea lui, în limba română.

Bogdan-Alexandru Stănescu este scriitor și traducător. Cea mai recentă carte publicată: Abraxas, roman, Editura Polirom, 2022.