Jurnalele (bombardării) Berlinului
● Marie Vassiltcikov, Jurnalele din Berlin. Însemnările unei prințese, 1940-1945, traducere de Irina Tătăran, Editura Corint, București, 2022.
Există acum posibilitatea de a putea reconstitui cu mai multă precizie viaţa de zi cu zi din capitala Germaniei naziste, Berlin. De ce abia acum? Pentru că jurnalele, relatările şi documentele din acea perioadă nu s-au lăsat descoperite peste noapte, imediat după război. Multora le-au trebuit decenii pînă să ajungă la cunoştinţa publică. Şi chiar şi în zilele noastre, ele continuă să apară sau să fie scoase din umbră prin cercetări dedicate.
De exemplu, Jurnalele din Berlin, 1940-1945 este o piesă memorialistică publicată prima oară în 1985. Autoarea, Marie Vassiltcikov, era fiica unei familii de aristocraţi refugiate din calea bolşevizării care cuprinsese Rusia după Primul Război Mondial. Jurnalul a fost publicat, sub îngrijirea fratelui ei George, abia după moartea diaristei. La fel, În luptă cu statul (Editura Trei, București, 2002) este un jurnal pe care jurnalistul Sebastian Haffner, pe numele său real Raimund Pretzel, l-a ţinut pînă în 1934, cînd a părăsit Germania deja desfigurată de nazism. Şi acest jurnal a fost publicat după decesul autorului, de către fiul său, Oliver Pretzel.
Şi lista revelaţiilor întîrziate ar putea continua. În 1954 au fost publicate mărturiile unei autoare care nu a dorit să îşi divulge numele. Ele au purtat titlul O femeie din Berlin. Însemnări de jurnal din 20 aprilie pînă în 22 iunie 1945 (versiunea în limba română a apărut la Humanitas, în 2018). Cartea semnată de Françoise Frenkel, O librărie în Berlin, a apărut, e drept, în 1945, dar la o editură elveţiană relativ obscură. Abia după republicarea ei la Gallimard, în 2015 (iar la noi la Litera, în 2020), a fost receptată la adevăratul ei potenţial. Un alt exemplu: Exit Berlin (Scăpare din Berlin) este apărută la Yale University Press în 2014 şi reface contextul corespondenţei unor evrei care căutau să emigreze din Germania nazistă în Statele Unite. Corespondența a fost descoperită abia după moartea celei ce a susţinut-o, în anii celui de-al Doilea Război Mondial, Luzie Hatch. În acest context, de menţionat ar fi şi că despre Germania din vremea lui Hitler, Goering şi Goebbels a scris şi Martha Bibescu în al său Jurnal berlinez ’38 (eu am ediţia din 2001, de la Editura Vivaldi).
Sînt apoi lucrări care au reconstituit viaţa în Berlinul nazist pornind de la experiențele nemijlocite ale unor locuitori ai capitalei germane. De pildă, cartea lui Leonard Gross, The Last Jews in Berlin (Ultimii evrei din Berlin), reface poveştile extraordinare ale unor evrei care au reuşit să rămînă ascunşi în capitala Reich-ului şi astfel să evite deportarea şi moartea în lagărele de exterminare. Sau impresionanta dramă a unei familii de berlinezi obișnuiți, Otto şi Elisa Hampel, care au încercat să protesteze împotriva regimului. Reconstituirea ei a fost făcută de scriitorul Hans Falada, într-un roman apărut în 1947, pe baza unor documente din arhiva Gestapoului (la noi, romanul a fost tipărit în 2018, la Editura ART, sub titlul Fiecare moare singur).
Poate că există încă impresia că, în timpul războiului, germanii au avut parte de o perioadă bună şi liniştită, cel puţin pînă cînd situaţia militară s-a răsturnat în defavoarea lor şi armatele aliate au intrat în ţară. Nimic mai înşelător. Războiul este urît şi pentru agresori, şi pentru cei agresaţi. Încă din august 1940, Berlinul este ţinta raidurilor britanice, apoi aliate, care dau complet peste cap viaţa locuitorilor. Nu sînt multe bombardamente ale Berlinului pe care jurnalul ţinut de Marie Vassiltcikov să nu le consemneze; de la un anumit moment, ele sînt zilnice şi culminează cu cele din noiembrie 1943, cînd deja despre Berlin se poate spune fără nici o exagerare că era în ruine. Bombardamentele fac victime fără discriminare şi adaugă mizeria întreruperii utilităţilor şi transportului la cea a traiului pe cartelă, în care încălzirea, apa caldă şi mîncarea sînt raţionalizate. Alertele devin aşa de dese la un moment dat încît, din cauza oboselii, autoarea adoarme atît de profund încît pe unele nici nu le mai aude. Viaţa devine o ruletă a supravieţuirii. Prilejurile de bucurie sînt aproape nule, deznădejdea şi depresia domină oraşul. Şi atunci, de ce oamenii continuă să accepte sistemul şi nu caută să îl denunţe?
Pentru că în goana după supravieţuire nu mai e timp de reforme şi revoltă. Bun sau rău, criminal sau just, sistemul în vigoare este singurul după care, în vreme de criză, funcţionăm. Somnambulici sau robotici, urmăm ciudatele reguli în care am ajuns să trăim; dacă ne-am trezi acum, am pica fulgeraţi de înălţimea absurdului la care ne-am ridicat. Lecţia bombardamentelor Berlinului ar fi că împotrivirea, protestul şi revolta trebuie făcute din timp. Altfel, riscăm să nu mai putem trăi decît strîmb, pînă cînd doar bombele care rad totul ne mai pot opri din schimonoseala ajunsă normă.
Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități. Cea mai recentă carte publicată: De comuniști am fugit, peste comuniști am dat. Povestea unui refugiat din Basarabia, Editura Vremea, 2022.
