Insațiabila nemulțumire a lui Stalin
● Martin Amis, Koba cel cumplit. Rîsul și cele Douăzeci de Milioane, traducere din limba engleză și note de Radu Paraschivescu, editura Pandora Publishing, București, 2021, 368 de pagini, format 13 x 21 cm.
Pamflet? Roman? Monografie? Biografie romanțată? Eseu? Cartea lui Martin Amis despre Stalin – menționat în titlu după porecla sa din copilărie – are cîte ceva din fiecare și cu toate acestea reușește a fi „citibilă” cu lejeritate, grație mai ales stilului alert, concis și captivant al narațiunii. Martin Amis nu expune, nu demonstrează, la rigoare nici măcar nu povestește – el colecționează mai ales asociații, prin similitudine sau contrast, păstrînd astfel o succesiune proaspătă a ideilor și observațiilor. Impresia finală este aceea a unui tablou al terorii staliniste în care apar o multitudine de „pete de culoare” meșteșugit alăturate.
Cu altă ocazie (cum el însuși spune, referindu-se la documentarea pentru romanul Săgeata timpului, publicat în 1991), autorul a plonjat în istoriile celeilalte Orori a secolului 20, Holocaustul, astfel că perechile nășite de Martin Amis prin acest tip de demers narativ din Koba cel cumplit sînt previzibile: bolșevism versus nazism, Stalin versus Hitler, Gulag versus Konzentrationslager, Teroarea sovietică versus Șoah. Comparațiile nu sînt mereu tranșante, dar sînt ilustrative. Kolîma este „Auschwitz-ul arctic al lui Stalin”. Vorkuta este Dachau. „Crimele industriale” ale nazismului vizau etnia, dar și Stalin, dacă ar mai fi trăit un an, ar fi declanșat o nouă teroare orientată de această dată strict etnic. Aproximativ un milion de copii au murit în timpul Holocaustului, dar aproximativ trei milioane de copii au murit în timpul Terorii prin foamete din 1933. Hitler a manifestat „o megalomanie flamboaiantă, de tip maniacal”, în vreme ce Stalin a fost „un nebun cu o doză mult mai mare de autocontrol, (...) un nebun cu răbdare”. Stalin a atins apogeul răului, în schimb nazismul „a fost incapabil de maturizare”, probabil, spune el, din cauză că „o asemenea virulență supranaturală” nu poate dura mai mult de doisprezece ani. Bolșevismul a fost exportabil și a produs rezultate „cvasiidentice” peste tot, nazismul însă „n-a putut fi reprodus”. Aici s-ar putea deschide o discuție mai lungă, pornind de la observația că totuși, în perioada interbelică, extremismul de dreapta a manifestat o contagiune aș spune naturală, spre deosebire de cel de stînga de după război, care a fost impus.
Dar mergînd pe urmele lui Ian Kershaw și Robert Conquest, Martin Amis ajunge în final să spună că atît „nazismul german”, cît și „bolșevismul rusesc” abundă în „vești cumplite despre natura umană”. Ambele cazuri „provoacă deopotrivă ruşine şi revoltă. Iar ruşinea este mai profundă în cazul Germaniei. (...) Cînd citesc despre Holocaust, simt ceva ce nu simt cînd citesc despre cele Douăzeci de Milioane: simt o infestare fizică. Asta este ruşinea speciei. Şi exact asta îţi cere Holocaustul”. Expresia „cele Douăzeci de Milioane” pomenită și în subtitlul cărții este, la Martin Amis, emblema regimului stalinist, reprezentînd numărul victimelor acestuia.
Într-o discuție recentă cu David Remnick, redactorul-șef al săptămînalului The New Yorker, biograful lui Stalin, Stephen Kotkin, spunea că după decenii de studiu al sistemului sovietic a ajuns la concluzia că tocmai calitatea de lider al Rusiei a făcut din Stalin dictatorul cunoscut în istorie, ci nu invers, nu Stalin a făcut Rusia autocrată. Iar această situaţie, explica el, se datorează faptului că rușii au sentimentul că îndeplinesc o misiune specială, că ocupă „un loc unic” în lume. Rusia încearcă încontinuu să se ridice la nivelul acestui statut inventat (chiar dacă eșuează mereu în fața Occidentului), și în această cheie se explică și invadarea recentă a Ucrainei, dar și constanța profilului de lider politic al țării, fie că el s-a numit Iosif Stalin, fie că el se numește Vladimir Putin. De cealaltă parte, Martin Amis vorbește în cartea lui de „psihodrama lui Stalin”, căruia aparatul bolșevic ajunge să i se subordoneze. În nebunia lui, Stalin a impus teroarea, în forma luată în cea de-a doua parte a anilor ’30, în care anchetatorii aveau de îndeplinit o cotă la mărturisiri, iar acuzații erau torturați ca să-și asume vini absolut fictive.
Există așadar două perspective asupra originii autocrației ruse, una care tinde să o pună în legătură cu tradiția politică a țării, alta care îi acordă și factorului personal o pondere importantă. Martin Amis pare să aibă o preferință pentru cea de-a doua interpretare, chiar dacă nu o formulează explicit, ci doar o circumscrie prin exemple și asociații. Sugestiv mi se pare un pasaj citat de el dintr-o scrisoare a Nikolai Buharin, scrisă pe cînd acesta se scufunda inexorabil în mlaștina mortală a dizgrației dictatorului: „Stalin e nemulțumit că nu poate să convingă pe toată lumea, inclusiv pe el însuși, că e cel mai mare dintre toți”. Este însă posibil ca această insațiabilă nemulțumire să fie o parte din moștenirea politică specific rusească.
Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități. Cea mai recentă carte publicată: De comuniști am fugit, peste comuniști am dat. Povestea unui refugiat din Basarabia, Editura Vremea, 2022.
