Holodomor: o dispută mai mult decît academică
● Anne Applebaum, Red Famine. Stalin’s War on Ukraine, Penguin Books, 2018.
● Stephen Kotkin, Stalin. Waiting for Hitler 1929-1941, Penguin Books, 2018.
Anne Applebaum este destul de explicită. „Politicile lui Stalin din toamna anului 1932 au condus inexorabil la foamete în regiunile producătoare de cereale ale URSS“. Și continuă: „Dar în noiembrie și decembrie, el a răsucit și mai mult cuțitul în Ucraina, creînd în mod deliberat o criză și mai adîncă“.
Sînt două aspecte aici. A provocat Stalin, în mod conștient și programat, foametea din URSS din anii 1931-1934, în care au murit, potrivit lui Anne Applebaum, cel puțin cinci milioane de oameni, din care 3,9 milioane de ucraineni reprezentînd peste o zecime din populația țării? Și doi, a avut Stalin o obsesie pentru Ucraina, a vrut el să înrăutățească lucrurile și mai mult anume în această republică sovietică? La ambele întrebări, jurnalista americană devenită istoric înclină să răspundă afirmativ, judecînd după ultima ei carte care a fost dedicată Holodomor-ului, denumirea sub care e cunoscută foametea din Ucraina din 1932-1933. Cu ce argumente?
În toamna anului 1932, scrie Anne Applebaum, Stalin și-a dat seama că Ucraina nu va produce cantitatea de cereale stabilită de plan. A acceptat realitatea, dar a dispus ca diferența să fie acoperită de rechiziționările de la țărani. A intervenit din nou pe 1 ianuarie 1933, cînd a semnat personal o telegramă către conducerea de partid din capitala Harkov, căreia i-a cerut să aplice legea care îi pedepsea pe cei ce „fură proprietatea statului, îngropînd grînele“. Aproape trei săptămîni mai tîrziu, guvernul sovietic prelungește dispoziția privind rechizițiile, dar anunță că aceasta va fi ridicată în vara anului 1933. „Cu alte cuvinte, Stalin a știut că metodele folosite sînt dăunătoare, și a știut că ele vor eșua. Dar a permis continuarea lor pentru cîteva luni fatale, timp în care au murit milioane“, a arătat autoarea.
Celălalt aspect decurge, pentru Anne Applebaum, din primul. Aceste măsuri, dar și altele – printre care ea enumeră listele negre cu satele care nu au predat producția agricolă cerută, interdicțiile de călătorie și blocada informațională – au creat foametea. „Mai departe, Holodomor-ul a furnizat rezultatul previzibil: mișcarea națională ucraineană a dispărut complet de pe scena publică și din politica sovietică. „«Lecția amară a lui 1919» (cînd naționaliștii s-au opus bolșevicilor pentru a crea Ucraina independentă, n.r.) fusese însușită, iar Stalin a vrut ca ea să nu se mai repete“, a scris Anne Applebaum.
În acest stadiu, cîteva lucruri sînt de pus în context. Stalin pornise o cursă contracronometru de industrializare a țării. Banii pentru acest demers erau scoși mai ales din exporturile de materiale brute, inclusiv cele alimentare. Eforturile și abuzurile erau generalizate, cu particularitatea că pentru Ucraina așteptările erau mari pentru că deținea una dintre cele mai vaste și mai fertile suprafețe agricole din țară. Intenția era ca URSS să fie pregătită pentru agresiunea pe care „o pregăteau capitaliștii“, și mai ales cei mai „depravați“ dintre ei, naziștii, care deja din primăvara lui 1933 preluaseră puterea în forță la Berlin și, ca prime acțiuni întreprinse, arestaseră zeci de mii de comuniști germani.
Acestea, dar și alte argumente, alimentează opiniile altor autori potrivit cărora Stalin nu a provocat intenționat foametea din Ucraina. În partea a doua a biografiei lui Stalin, apărută în același an cu cartea lui Applebaum, istoricul american Stephen Kotkin a scris că „foametea nu a fost deliberată“. „Foametea a rezultat din politicile lui Stalin de dezchiaburire și colectivizare forțată, ca și din managementul defectuos și incompetent al însămînțărilor și rechiziționărilor. (…) Stalin pare într-adevăr să își fi imaginat că mărirea fermelor, mecanizarea și eficiența colectivă vor duce la majorarea producției agricole.“ În unele cazuri, fiecare autor a ales ce a vrut din documentele de arhivă. Applebaum a scris că Stalin nu a aprobat nici un ajutor alimentar în Ucraina în iarna lui 1933, în vreme ce Kotkin a menționat că, între februarie și iulie 1933, el a semnat sau avizat trimiterea la țară a aproape 30 de serii de „mici alocații de ajutoare alimentare“.
În privința „obsesiei ucrainene“ a lui Stalin, ce se poate spune cu siguranță este că nu a fost unica de acest tip. Stalin a declanșat persecuții etnice multiple în URSS, și înainte, și după război, printre alții la adresa polonezilor, evreilor sau germanilor. În cazul foametei din 1931-1933, Kotkin arată – fapt menționat și de Applebaum – că, proporțional vorbind, kazahii au fost mai afectați decît ucrainenii. Din cauza foametei declanșate de cooperativizarea forțată și de „măsurile de denomadizare“, au murit aproximativ 1,3 milioane de kazahi dintr-un total de 4,12 milioane aflați în republică.
După cum se vede, disputa academică expusă nu îl scutește pe Stalin de responsabilitatea pentru cea mai mare foamete indusă de om din Europa secolului al XX lea. Deciziile i-au aparținut, și de ele nu îl absolvă nici un cercetător. Dar pe altă parte, în disputele renăscute recent, după anexarea Crimeei de către Rusia, evenimente majore precum Holodomor tind să suporte interpretări diverse. Pe care însă istoricii le pot pune în balanță.
Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.
