Granițe
Începînd cu această ediție, deloc întîmplător intitulată Granițe, antologia KIWI (Editura Polirom, 2022) oferă un cuprins internațional.
Dacă interesul cititorilor pentru prima ediție a fost peste așteptările noastre, fiind nevoie de o suplimentare de tiraj, în schimb am putut număra pe degetele unei singure mîini toate volumele de proză scurtă traduse anul trecut în limba română. Ni se pare astfel nimerit ca, pe lîngă debutanții și autorii români consacrați, antologia KIWI să cuprindă de acum încolo și nume străine, unele faimoase, altele prezente pentru prima dată în limba română cu proză scurtă.
Cine sînt autorii ediției de anul acesta?
În primul rînd, mezinii necesari, unii veniți din online, alții de nicăieri, al căror nume este pentru prima dată „adunat pe-o carte”: Mihaela Voinescu, Doru Vatavului, Florentina Ionescu, Julien Britnic și Teodor Borșa (jumătatea pseudonimului M.T Qwerty); precum și cei aflați înaintea debutului cu volume individuale, cîțiva prezenți și în ediția de anul trecut a antologiei, pariurile mele absolute: Gabriel Florin Macsim, Irina Lupu, Iulia Gherasim, Andrei Dumitrescu, Cristina Chira, Ana Alexandrescu și Ada Aitonean. Urmează cei aflați în anticamera confirmării, care au publicat deja o primă carte remarcabilă, nominalizată sau chiar premiată pentru debut, aflați în pragul celei de-a doua cărți, după ce în ultimii ani au contribuit la diverse volume colective tematice: Iulian Popa, Ion Pleșa și Diana Bădica; precum și numele deja consacrate, autori cu mai multe cărți, în mai multe genuri, unele de asemenea premiate și chiar traduse: Adrian G. Romila, Maria Manolescu (cealaltă jumătate a pseudonimului M.T Qwerty), Răzvan Petrescu și Diana Geacăr.
Acestora li se adaugă cei șase autori străini invitați să contribuie la antologie cu texte mai vechi și mai noi: spaniolul José María Merino și catalana Blanca Llum Vidal, publicați în premieră în limba română în volum, portughezul José Luís Peixoto, britanicul Paul Bailey și americanul Jonathan Franzen, cunoscuți la noi cu precădere pentru romanele lor, celălalt american, David Vann, fiind singurul autor străin pe care cititorii români l-au citit sau l-ar fi putut citi pînă acum cu proză scurtă în traducere.
Toate povestirile românești – dintre care două treimi au fost lucrate în taberele de vară din Slătioara Olteniei de sub munte – au fost scrise sau definitivate în decursul anului trecut și al acestor luni marcate de invazia Ucrainei. Ca și în cazul ediției Sosiri/Plecări, nu a existat o temă inițială, fiecare prozator a scris ce-a dorit, titlul acestei ediții fiind ales ulterior pentru a acoperi – convențional, dar cu trimitere la momentul istoric actual – diversitatea temelor și a subiectelor abordate.
În fiecare povestire din antologie – fie că e vorba de monolog, dialog sau realism comportamentist, epistolă postumă, parabolă religioasă sau meta-narațiune livrescă, apocrife istorice, pastile filozofice ori micro-istorii cyber pop – se conturează o formă de graniță, de trecere sau de încălcare a unei limite: între culturi, limbi și țări, între prezent, trecut și viitor, între realitate, vis și fantezie, între uman, animal și non-uman, între public și privat, inocență și maturitate, decență și obscenitate, luciditate și nebunie, convențional și diferit, între viață și moarte.
În cele patruzeci de proze ale antologiei există istorii despre persecuția Securității comuniste și despre migrația din UE; au loc întîmplări în tîrguri de vechituri și cîrciumi, în sanatorii conduse de vampiri și cabinete de terapii ale viitorului high tech; se desfășoară călătorii peste hotare, în jurul camerei, în mintea umană, în timp sau în universuri paralele. Astfel, apar evocate, descrise sau reconstruite fantezist Tomisul lui Ovidius, Bucureștii interbelici și din vremea lui Bălcescu, New York în perioada Războiului Rece, Costinești și 2 Mai în ultima vară a comunismului și Cîmpulung Muscel în tranziția postdecembristă, un cartier mărginaș al Brăilei și plaja turistică a Odessei anilor 2000, Florența într-un week-end fotbalistic și Parisul unei luni de miere, un district din Londra, un cimitir din Zürich și un parc din Dublin, Clujul confesional, Dorobanțiul high class și Ateneul în timpul pandemiei, dar și Ghimpați, Piatra Neamț, București și Lakeport ca locuri fictive ori plasate în realități alternative (mai bune).
În aceste povestiri, pline de tandrețe, cruzime, umor și fantezie, veți găsi întîmplări, scene și istorii despre familie, prietenie și dragoste, despre trădare, idealuri și ratare, despre religie, boală, sex și moarte, de fiecare dată în proporții și combinații diverse. De asemenea, vă veți cufunda și în proze meta-literare în care protagoniștii sînt traducători, redactori și editori de carte, scriitori faimoși sau doar aspiranți, precum și artiști de renume ori personaje din programa literară.
Observații pregătitoare
Există cîteva trăsături specifice ale prozei scurte la care m-am tot gîndit în ultimii ani, considerații bazate pe experiența mea deopotrivă de cititor, recenzent, scriitor, traducător și editor. Aceste caracteristici nu sînt imuabile, dar pot funcționa ca posibile avertismente, observații pregătitoare, sfaturi orientative pentru cei care nu sînt suficient de familiari cu universul prozei scurte.
În primul rînd, într-o povestire fără intrigă propriu-zisă, în care aparent „nu se întîmplă nimic”, întotdeauna se întîmplă ceva: are loc o schimbare. Așa cum orice poveste conține două povești, dintre care una rămîne mereu nespusă. Dar economia de mijloace, structura simplificată și informația concisă, suita de fapte diverse organizate într-un anumit mod, toate acestea mai degrabă ascund sensul și/ori subiectul narațiunii. Proza scurtă nu spune mai puțin, doar că nu spune mai mult decît e necesar, preferînd aluziile demonstrațiilor, oferind indicii în loc de răspunsuri. Deseori naratorul unei povestiri exersează o claritate ambiguă, produce o anumită formă de confuzie, speculează o neînțelegere potențială, ascunde cu aerul că dezvăluie lumea sub ochii tăi. Prin urmare, ești nevoit să citești (și) printre rînduri, să cauți semne în spatele replicilor, să interpretezi gesturile nefăcute, să identifici detaliile risipite cu aparentă nonșalanță.
Dacă romanul se poate desfășura precum un labirint, povestirea se oferă ca un puzzle parțial rezultat în urma unui decupaj. O proză scurtă se citește mai ușor, dar se lasă citită mai greu. Cititorul trebuie să deducă, să presupună, să tatoneze diverse chei de interpretare. Atenția, imaginația și inteligența cu care citești o proză scurtă trebuie să fie invers proporționale cu dimensiunea ei. Pentru timbru îți trebuie lupă, nu-l poți privi în trecere ca pe un afiș.
Citind un roman îți poți permite să te relaxezi: te cufunzi în narațiune, faci pauze, sari pasaje ori le citești pe diagonală. Personajele unui roman sînt prezente în nenumărate situații, informația narativă este reluată și subîntinsă pe mari suprafețe, dacă ratezi o pagină sau chiar mai multe asta nu compromite înțelegerea romanului. Prin urmare, dacă romanul este o călătorie planificată, cu ocoluri și uneori cu multiple destinații, povestirea este mai degrabă o plecare precipitată, o oprire sau o ieșire în decor. Povestirea este, așadar, un roman fără leitmotive și divagații, personajul apare surprins într-o singură situație, diavolul narațiunii se poate deghiza într-un singur gest, într-o replică, uneori într-un singur cuvînt, iar finalul e deschis, ambiguu, deconcertant. Orizontul de gratificare imediată sugerat de dimensiunea prozei scurte poate dăuna plăcerii (și) înțelegerii ei.
Nu te aștepta la morală, concluzie sau final univoc. Proza scurtă nu are timp (cu atît mai puțin interes) să flateze gustul personal, să confirme așteptări, să menajeze slăbiciunile cititorului, să dea lecții de virtute. O povestire poate emoționa, consola și fascina, dar, în egală măsură, poate contraria, produce disconfort și chiar respingere. „De ce să citim o carte care atunci cînd o parcurgem nu ne trezește ca o lovitură de pumn în tidvă?” se întreba retoric Kafka, cel care după ce a scris povestirea „Colonia penitenciară” în două săptămîni din toamna lui 1914 nu a mai scris nimic vreme de doi ani. Evaluarea unei proze, a literaturii în general, nu se face în funcție de aderența cititorului la tema și stilul ei, la valorile, convingerile și comportamentul personajelor, la Mesajul textului. Importanța unei povestiri constă și în reacția produsă cititorului „lovit” deseori pe nepregătite.
Anumiți cititori au așteptări de ordin moral de la literatură, vor ca ficțiunea să compenseze și să corecteze viața, să ofere o variantă ideală a existenței în care adevărul, dreptatea și frumosul sînt inseparabile, ca și cum literatura ar trebui să dețină calități instructive, iar autorii și personajele lor să aibă indignări previzibile și să militeze în numele unor valori, oferind un ghid de bună conduită umană. Dar proza scurtă nu e o probă de viteză într-un concurs literar de frumusețe morală.
„Toți ceilalți din jurul tău fac eforturi să te schimbe, să te convingă, să te ispitească și să te controleze. Cei mai buni cititori aleg ficțiunea pentru a se elibera de tot acest zgomot”, spunea Philip Roth. Proza scurtă te poate elibera de zgomotul lumii în doar cîteva pagini.
Lansarea Antologiei KIWI. Granițe, a cărei prefață o reprezintă textul de mai sus, va avea loc sîmbătă, 4 iunie, la Romexpo, în cadrul Salonului Internațional de Carte Bookfest (1-5 iunie). Mai multe la bookfest.ro.
