Feminităţi ilicite
● Tovarăşe de drum. Experienţa feminină în comunism, coord. Radu Pavel Gheo şi Dan Lungu, Editura Polirom, 2008.
Șaptesprezece scriitoare de vîrste diferite (născute între 1933 şi 1979) au fost invitate să scrie despre experienţa lor, ca femei, în comunism. Cei doi coordonatori ai cărţii au pornit de la ideea că regimul totalitar le-a rezervat femeilor experienţe diferite, mai complexe şi deseori mai traumatizante decît cele ale bărbaţilor. Suprapus modelului tradiţional de organizare al societăţii în care responsabilităţile gospodăreşti, de creştere şi de educare a copiilor reveneau aproape în totalitate femeii, modelul socio-politic egalitarist comunist nu făcea decît să sporească atribuţiile femeii impunîndu-i un triplu statut: soţie gospodină, „om al muncii socialiste” şi „tovarăşă de luptă”. Casa, fabrica/uzina şi, uneori, unitatea militară erau tot atîtea locuri în care femeile aveau dreptul şi obligaţia de a creşte şi a întreţine familia, ţara şi partidul. Mai mult decît atît, decretele 770 din 1966 şi 441 din 1985 care interziceau avortul au reprezentat pentru femei o permanentă sursă de teroare. Conchid cei doi antologatori: „Supravegheate, arestate, condamnate la închisoare sau ucise în urma unor avorturi clandestine, ele deveneau cobaii unui experiment demografic şi subiectul unor umilinţe teribile. Deşi sau făcut diverse estimări, nu se va putea şti niciodată cu certitudine cîte femei au murit în urma decretelor amintite”. Cifra vehiculată este de 10.000.
De dimensiuni, tonalităţi şi valori documentar-literare diferite, departe de a epuiza demersul experienţei de gen, textele reconstituie, ca un puzzle cu piese mărunte şi gri, viaţa femeilor de atunci cu sacrificiile (mari) şi satisfacţiile (mici) cotidiene. Unele rememorări sînt mai grave, au dramatism şi denotă o anume încrîncenare (Ioana Ocneanu-Thiéry, Doina Ruşti) sau amărăciune bine temperată (Rodica Binder, Sanda Cordoş, Iulia Popovici, Mihaela Ursa), altele sînt texte cumva disimulate, scrise cu autoironie şi cu umor (Adriana Babeţi, Alina Radu), unele sînt fragmente de jurnal (Carmen Bendovski şi Adriana Bittel), scrisori deschise (Nora Iuga), interviuri (Mariana Codruţ), altele, mai analitice, se apropie de reflexivitatea eseului (Simona Sora, Otilia Vieru-Baraboi) sau, dimpotrivă, sînt încărcate de un lirism nostalgic (Cerasela Nistor). În, poate, cel mai echilibrat text din carte, Simona Popescu surprinde foarte bine o anume contradicţie a perspectivei rememorării comuniste prin expresia „rîsul de milă”: „Sînt multe lucruri pe care, dacă le-aş invoca, m-ar pufni rîsul. Dar sînt şi multe lucruri în preajma cărora rîsul n-ar avea ce să caute (nici măcar ăla amar)”.
Împreună însă, aceste confesiuni şi rememorări se armonizează şi au forţa adevărului care impresionează, creează empatie şi te revoltă. Dincolo de alimentele raţionalizate (în alimentări nu se găseau decît conserve de peşte, oase afumate şi creveţi uscaţi), temele recurente, prezente în fiecare text, sînt cele legate de dificultatea igienei (frigul, lipsa apei calde, a vatei, a săpunului şi a hîrtiei igienice), improvizarea cochetăriei (chiloţii tetra, remaierea ciorapilor, uniformele hidoase, lipsa materialelor textile şi a cosmeticelor – zahărul şi berea erau alternative la fixativ, iar deodorantele Fa şi Rexona sînt mărfurile de contrabandă cele mai numite/rîvnite) şi, deasupra a toate, sexualitatea interzisă şi/sau batjocorită – controalele ginecologice forţate, lipsa mijloacelor contraceptive şi a medicamentelor, decretele anti-avort, metodele clandestine, primitive şi riscante, de avort. Scrie Otilia Vieru-Baraboi într-unul dintre cele mai puternice texte din carte: „Numărul fetelor «deflorate» oferea partidului un rezultat estimativ al intensităţii activităţii sexuale ilicite, în afara familiei. Religia şi partidul erau aici pe aceeaşi frecvenţă: femeia nu trebuia să se împreuneze decît pentru a procrea. Restul era perversiune burgheză” sau „În comunism, avortul subteran era poate singurul mod de disidenţă exclusiv feminin. Un gest sinucigaş, prin care umanitatea însăşi îşi recăpăta integritatea. Femeia uzurpa opera partidului mutilîndu-se, clădind astfel visul propriei libertăţi cu sînge din sîngele său, cu carne din carnea sa, redînd vieţii dreptul la moarte”.
Adriana Babeţi descrie, în cel mai plin de umor şi absurd text al cărţii, „sarsaneliada” femeii-asin, a gospodinei-cal, rolul şi importanţa sacoşei şi a căratului în comunism. Anamaria Beligan aminteşte masa de bucătărie pe care o moaşă făcea, pentru două cartuşe de Kent, chiuretaje fără anestezie şi cu instrumente dezinfectate la flacăra aragazului (cartea oferă un mini-inventar al metodelor barbare de avort clandestin), pentru ca Doina Ruşti să surprindă tot absurdul şi umilinţa femeii în faţa ginecologilor patriei în, poate, cel mai dur text din carte, text care se deschide cu fraza: „Prima oară am fost la ginecolog imediat ce-am început armata”. De altfel, sexualitatea şi armata („cazemata numită Maternitate” – Simona Sora) reprezintă în această carte cele două experienţe extreme ale femeii căreia comunismul îi luase „dreptul la feminitate” (Simonei Popescu). Mai mult decît un „atentat la feminitate”, comunismul îşi apropriase corpul femeii şi, la nevoie, îl folosea împotriva ei.
Cele 17 autoare se raportează uşor diferit la trecut, iar încărcătura emoţională variază în funcţie de experienţă, personalitate şi chiar talent. Mai apropiate de document sau de literatură, profund personale, dar lăsînd loc şi consideraţiilor sociologizante şi ideologice ori referinţelor livreşti, pendulînd între evocarea unor episoade semnificative sau doar a întîmplărilor mărunte şi a detaliilor cotidiene, toate autoarele vorbesc, în fond, despre acelaşi lucru: chinul de a fi femeie între frustrarea interzicerii intimităţii şi eforturile feminităţii ilicite. Deopotrivă mărturie, radiografie şi exorcizare a trecutului marcat de supravegheri, lipsuri şi umilinţe, Tovarăşe de drum este un omagiu în gri adus femeii, adevărata eroină a epocii de aur.
(O variantă extinsă a acestei recenzii a apărut în Dilema veche nr. 235 / 2008)
