Față în față cu trecutul
● Winfried Nerdinger (ed.), Munich and National Socialism, Munich Documentation Centre for the History of National Socialism / Verlag C.H. Beck oHG, München, 2015, 624 de pagini, format 21 x 27 cm.
Mi se întîmplă uneori să vreau ca la ieșirea de la un muzeu sau de la o expoziție să pot cumpăra o broșură sau o carte despre locul abia vizitat. În destule cazuri, dorința mi se îndeplinește; dar în puține situații oferta găsită este și satisfăcătoare, așa cum am avut recent ocazia la München. În vreme ce multe țări și orașe nu mai știu cum să se vîndă turistic mai bine, în așezatul München există un muzeu care își propune – cu o onestitate dezarmantă și de neînțeles pentru cei din culturile în care fuga de răspundere este o obișnuință – să abordeze spinoasa întrebare „Cum a devenit metropola bavareză Capitala Mișcării (naziste)?”. În acest sens, muzeul denumit Centrul de documentare a național-socialismului în München face un demers simplu și clar, din care (aproape) tot omul poate afla răspunsuri ușor de înțeles și de reținut. Demersul constă în principal dintr-o expoziție permanentă de fotografii și documente, inspirat contextualizate și ordonate cronologic, dînd seama de ascensiunea nazismului, de perioada celui de-al Doilea Război Mondial și de gestiunea moștenirii naziste, în plan național, dar mai ales local.
Complementară și întregitoare expoziției Centrului este așadar „cartea” despre expoziție, intitulată Münchenul și național-socialismul, pe care o găsești la magazinul muzeului, în limbile germană și în engleză. Am folosit ghilimelele pentru că volumul în discuție se apropie de profilul unui album. Are peste 600 de pagini, e tipărit pe hîrtie velină și cîntărește peste două kilograme și jumătate; o carte grea, și la propriu și la figurat, dar prin care expoziția devine portabilă și ușor de citat. Ținînd-o totuși în mîini, trei lucruri mi se par important de consemnat în legătură cu această carte.
Ar fi în primul rînd temeinicia și eficacitatea prezentării. Fotografiile au explicații impecabile, paginile au un text de gardă precis și concis. Se vede preocuparea autorilor de a se adresa unui public general, în fraze directe ca de relatare de presă. În același timp, informația este curată și perfect uzabilă și în lucrările academice. Nu îmi vine în minte o abordare similară în România în privința comunismului. Aici, în general, literatura pe această temă este fie prea grea, prea specializată, fie mistificantă. Știu de promisul „Muzeu al comunismului” din România; poate că e mai bine că nu s-a realizat întrucît astfel ar mai avea șansa teoretică de a se inspira din conceptul Centrului de documentare a național-socialismului, care e de fapt o rețea și care are – din cîte înțeleg – filiale locale în mai multe orașe germane.
Este vorba apoi, în carte și în expoziție, de abordarea frontală a trecutului nazist. Aici, la München, Hitler, Himmler, Röhm și Göring și-au început carierele politice. Funcționarii, aristocrația, cultele religioase locale au acceptat tacit sau fățiș răspîndirea teoriilor rasiste și consacrarea lor politică și socială. A existat rezistență, dar punctuală. Titlurile expoziției/cărții sînt fără echivoc; de exemplu: „Crime de război comise de soldații și poliția din München”, cu imaginile și informațiile aferente. Nu în ultimul rînd, e de precizat că, pe lîngă reproducerea expoziției, cartea include 23 de eseuri despre istoria nazistă a orașului, eseuri semnate de istorici contemporani de renume. Este și aceasta o realizare, întrucît temele sînt bine delimitate și tratate într-un format strict, de șapte, maximum zece pagini.
Cea de-a treia remarcă pe care o fac în legătură cu cartea Münchenul și național-socialismul nu se mai referă la stil, ci la conținut. Parcurgînd-o, găsești la tot pasul confirmări ale similitudinilor dintre nazism și comunism, dintre care cea mai frapantă mi s-a părut maniera de acțiune din anul preluării puterii. Acolo unde au pătruns, cele două totalitarisme au erodat rapid și adînc țesutul democratic al societății, precum un cancer galopant care lasă organismul fără replică. Elitele politice și culturale nealiniate au fost amuțite sau lichidate, libertatea presei a fost desființată, oamenii obișnuiți au fost manipulați și mituiți pentru a deveni unelte ale noii ordini. Ambele ideologii par să fi acționat după un plan comun de acțiune. Cred că e inutil să căutăm care dintre ele a fost modelul celeilalte; cred că există un algoritm unic al totalitarismului care, odată acționat, se pune în mișcare într-o logică proprie. Din acest punct de vedere, ce s-a întîmplat la noi imediat după război pare tras la indigo după scenariul de la München din 1933. Experiența germană de atunci este o cale surprinzător de eficientă de înțelegere a propriei noastre experiențe comuniste.
Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.
