Domnișoarele din Brixton

● Bernardine Evaristo, Fată, femeie, alta, traducere de Adina Ihora, Editura Corint, 2021.

Trebuie spus de bun început că Bernardine Evaristo e o scriitoare foarte bună. Aproape excelentă. Și nu o zic pentru că a cîștigat Booker Prize în 2019, cînd juriul s-a făcut de rîs dînd dovadă fie de lașitate în fața puterii comerciale a celuilalt produs (Testamentele lui Atwood), fie cedînd în fața puterii „ideologice” a romanului Fată, femeie, alta (chiar, oare ce carte le-o fi plăcut de fapt?). Mai adaug că împărțirea marilor premii la doi scriitori îmi pare a fi o formulă în care unul dintre ei are de pierdut și că nu reușește altceva decît să întărească credința oricărui scriitor adevărat că premiile sînt niște prostii (atunci cînd nu ești tu cîștigătorul, vorba lui Kingsley Amis).

Lucrul care izbește la romanul lui Evaristo, imediat după șocul formal (lipsa punctului și a literei mari inițiale, frazarea poematică, accentul pus pe ritm în dauna aspectului formal conservator, toate alcătuind ceva ce Evaristo numește fusion fiction), este tocmai accesibilitatea lui. E un roman ce-și ridică bariere pe care le depășește aparent fără nici un efort: avem de-a face cu douăsprezece perspective ale unor femei de culoare din Marea Britanie, toate aflate la un băț (gest, pîlpîire a hazardului) distanță una de alta, cu vîrste cuprinse între 19 și 69 de ani, provenind din medii sociale diferite, avînd identități sexuale diferite.

Romanul se deschide cu seara premierei unei piese de teatru intitulate Ultima Amazoană din Dahomey, scrisă și regizată chiar de prima naratoare, o femeie pe nume Amma, care și-a construit întreaga carieră și imagine ca artistă lesbiană de culoare în teatre experimentale și independente. Numai că piesa aceasta va avea premiera pe scena Teatrului Național din Londra și va avea și succes. Bineînțeles că întrebarea ce planează deasupra acestui cadru narativ simili-autobiografic este „Și-a trădat Amma misiunea, devenind accesibilă?”. După o viață de „agitprop”, deodată vine cu o piesă fermecătoare, amuzantă și... accesibilă. Povestea Ammei (am să las întrebarea de mai sus fără răspuns, dat fiind că încă nu am reușit să răspund eu însumi sincer – merită să te trădezi pentru „succes”?) e urmată de alte 11, de la cea spusă de Carole, prezentată în momentul în care intră la Oxford, și pînă la cea a lui Hattie, în vîrstă de 93 de ani, care trăiește la o fermă pe care intenționează s-o lase spre administrare sufletelor ce-și caută identitatea (sexuală sau de gen, aici sînt niște discuții extrem de amuzante).

Între ele, o sumedenie de femei de culoare care reușesc să-și ducă viața în Londra contemporană (și nu numai, romanul abundînd în flashback-uri) fără a se lua prea în serios. Și aici stă chiar farmecul cărții: în umorul și lipsa de partizanat încruntat. E în cartea asta mai puțină politică decît te-ai aștepta, ba chiar aș spune că scopul (subtema?) lui Evaristo a fost să identifice „varianța” (statistică), dispersia, varietatea din varietate. Emblematică pentru atitudinea asta mi se pare povestea lui Dominique, cea care se îndrăgostește de o americancă pe nume Nzinga, o „constructoare de case vegană, nu bea, nu fuma, o feministă lesbiană radicală și separatistă care trăia și lucra pe pămîntul femeilor de pe întreg teritoriul Americii înainte de a pleca mai departe, o constructoare de case nomadă”, pentru a descoperi că numele ei de fapt era Cindy și-și sechestra și bătea în mod regulat partenerele, un personaj feminin născut din clișeul masculinității toxice.

Romanul lui Evaristo gravitează în spațiul liminal dintre proză și poezie. Iar dacă accepți această convenție, cel mai bine ar fi să scandezi frazele lungi ca pe versuri de Whitman și să cauți o cadență largă, epică și totuși una care să-ți permită să savurezi tangajul frazelor. În același timp, nu se poate ignora cantitatea considerabilă de witz injectat de Evaristo în roman: de la Penelope, cea care mai are puțin și urlă de fericire cînd e anunțată de fiica ei că urmează să se mute, laolaltă cu cei doi nepoți și cu soțul ei, în Australia și pînă la Yazz, al cărei gust „eclectic și imprevizibil trece dincolo de rifurile rock-ului electronic din preistorie, la A$AP Rocky, Mozart, Stormzy, Priests, Angélique Kidjo, Wizkid, Bey, Chopin, RiRi, Scot Joplin, Dolly Parton, Amr Diab”, toate aceste naratoare se autoironizează spumos, într-o risipă eclatantă de imagine, informație și elemente de cultură populară.

Prin intermediul Ammei, Evaristo și-a imaginat o posibilă traiectorie a propriei cariere: la începutul anilor ʼ80, pe cînd era pasionată de teatru, dar nu reușea să prindă nici un angajament, a înființat propria companie teatrală dedicată exclusiv femeilor de culoare, prima de acest gen în Marea Britanie. N-a avut succes. Însă acum, ca și în propria ficțiune, succesul a venit în urma publicării acestui roman polifonic, aparent înspăimîntător (într-o epocă a romanelor care „se citesc ușor”), însă, așa cum am spus, neașteptat de fermecător. Cine face doi pași în spate și contemplă acest tablou colectiv nu poate să nu se ducă cu gîndul la compoziția proto-cubistă a lui Picasso, Domnișoarele din Avignon.

Dacă a reușit ceva acest Booker bicefal din anul Nobelului aidoma de bicefal a fost să aducă în atenția lumii o scriitoare plină de talent și de inteligență, aflată la a opta carte.

Deși cred că a fost o traducere epuizantă (oralitatea, slang-ul, diversitatea mediilor în care se mișcă personajele), Adina Ihora i-a făcut față cu brio.

Bogdan-Alexandru Stănescu este scriitor. Este autorul biografiei Caragiale. Scrisoarea pierdută, Editura Polirom 2019.