Doi mari prozatori – în două lumi care se înfruntă
● Thomas Mann, Moartea la Veneția. Povestiri 1893-1912, traducere de Ion Roman, Editura Humanitas Fiction, 2021.
● Clarice Lispector, Cea mai mică femeie din lume. Proză scurtă 1940-1964, traducere de Anca Milu-Vaidesegan, Editura Humanitas Fiction, 2021.
Am încercat să găsesc cîteva puncte comune ale celor două volume despre care scriu astăzi, altele decît faptul că sînt antologii de proză scurtă publicate de Humanitas Fiction. La o primă privire, deși reunesc povestirile din prima fază a creației a doi prozatori foarte importanți, nimic nu pare să slujească rolul de „balama” pentru aceste două portaluri înspre opera lui Thomas Mann și a Claricei Lispector. Poate originile braziliene ale mamei lui Thomas Mann.
Devine însă fascinantă comparația atunci cînd revelează mecanismele creației acestor doi prozatori atît de diferiți, ce țin de două tradiții literare distincte și care s-au maturizat literar în epoci diferite: avem pe de o parte proza unui scriitor născut în secolul al XIX-lea și care a devenit una dintre conștiințele majore ale secolului XX, devenind un clasic inevitabil pentru orice împătimit al literaturii, de cealaltă parte o prozatoare braziliană care începe să scrie în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și care își trage seva literară din modernismul înalt umanist. Aceste două prime volume de povestiri includ „începuturile” literare atît ale unui prozator ce avea să devină emblematic pentru un literatura bătrînului continent din cel mai tulbure secol al istoriei sale, cît și ale unei prozatoare ale cărei destin și posteritate par a căpăta, în ciuda „blestemului geografic”, un profil universal bine meritat. Din multe puncte de vedere, Thomas Mann ar reprezenta în acest binom canonul, pe cînd Lispector este alternativa care vine în forță pe turnanta recuperărilor.
Dar să le luăm pe rînd. Moartea la Veneția. Povestiri 1893-1912 reunește povestirile lui Thomas Mann scrise timp de două decenii, de la „Viziune” (schiță scrisă în preajma vîrstei de 20 de ani) la celebrissima povestire care dă titlul volumului, una dintre cele mai frumoase proze scrise vreodată (recunosc aici ritualul de a lua cu mine în fiecare vacanță de vară petrecută pe malul mării volumul meu mic, din BPT, ce poartă același titlu). Între aceste două borne se află cîteva capodopere, precum „Tristan”, care anticipează Muntele vrăjit, „Micul domn Friedemann” și celebra „Tonio Kröger”, proză care conține tema Casei Buddenbrook. Povestirile de început ale scriitorului hanseatic își află cadrul temporal la finele secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, acțiunea lor se desfășoară în Europa, în Germania ori Italia, iar protagoniștii lor sînt adesea artiști, romantici ce și-au pierdut iluziile legate de propriul meșteșug ce-i izolează de societate. Sînt la fel de des burghezi transformați în artiști, cîteodată diformi fizic care, pentru a evita durerea și dezamăgirile din dragoste, se retrag în artă și-n natură, lucru ce nu-i protejează însă, pentru că la jumătatea vieții se trezesc infectați de boala numită pasiune, obiectul fiind de cele mai multe ori nedemn și superficial. În urma trăirii profunde a deziluziei se naște tragedia, tratată de Mann cu ironie și simultană blîndețe. Deziluzia, dezvrăjirea lasă protagonistul gol, lipsit de scop și de sens. Așa se întîmplă (în varianta extremă) cu Christian Jacoby, care este batjocorit de propria soție, tînăra, frumoasa și stulta Amra, în „Luischen”, pînă cînd momentul de iluminare îl ucide. Alți protagoniști continuă să trăiască, lipsiți fiind chiar și de voința de a se sinucide, precum este cazul naratorului din „Dezamăgire”.
În „Micul domn Friedemann”, povestirea ce dă titlul volumului de proze publicat de Thomas Mann în 1898, Mann explorează temele obsesiei pentru frumusețe și a deziluziei în fața romantismului. Johannes Friedemann, cocoșat ca urmare a unui accident petrecut în copilărie din cauza unei bone bețive, se află în căutarea împlinirii prin artă și traiul în natură. Pe drumul acesta este îndrumat și sprijinit de mama sa suferindă, care, după paisprezece ani de boală nemiloasă, moare, lăsîndu-l pe Friedemann cu grija celor trei surori nemăritate. Asemenea altor protagoniști din proza lui Thomas Mann, Friedemann își cultivă durerea iscată de moartea mamei și se afundă și mai mult în existența lui solitară, atît de mult încît își așteaptă propria moarte, pe care o imaginează asemănătoare cu a mamei sale. La vîrsta de treizeci de ani, după ce și-a construit o viață plină de rigoare și de disciplină, Friedemann devine obsedat de o tînără, Frau Gerda von Rinnlingen. Respingerea, însoțită de ridicol și de iluminare, va cauza moartea protagonistului.
În nuvela „Tonio Kröger”, Mann dezvoltă tema burghezului-artist, evidentă încă din numele ce dă titlul: Tonio simbolizează moștenirea artistică a Italiei, pe cînd Kröger simbolizează intelectualismul disciplinat al tatălui german. Protagonistul Tonio Kröger este o sinteză între artist și intelectual, un monstru cu două capete care fuge de iubirile tinereții și-și caută împlinirea în trăirea plenară a romantismului, deși simte că adevărata fericire se află în traiul burghez al copilăriei. Refuzul iubirii nu produce tragedie aici, ci descătușează, probabil, adevăratele resurse artistice ale lui Tonio Kröger. E, în fond, una dintre puținele proze optimiste ale lui Thomas Mann, dat fiind că în imediata succesiune cronologică va apărea o nouă direcție, cea a terorii protagoniștilor în fața îmbătrînirii (și, evident, a morții). Cei iubiți rămîn, ca în primele proze, tineri, însă acum infirmitatea sau inadaptarea socială sînt înlocuite de senescența resimțită acut de protagoniști. Proza-limită, cea care face trecerea între prima parte a creației și a doua, este chiar „Moartea la Veneția”, una dintre foarte puținele povestiri perfecte din istoria literaturii universale. În conflictul dintre pasiune și disciplină, protagoniștii din opera timpurie a lui Mann erau pulverizați de pasiune – Johannes Friedmann și Christian Jacoby ilustrează tema de tinerețe a lui Thomas Mann: în conflictele dintre pasiune și disciplină, corp și intelect, nu există cîștigător. Dacă Tonio Kröger reprezintă o „anomalie”, dovedind că poate trăi în ciuda iubirii neîmpărtășite, Mann explorează conflictul într-o lumină nouă odată cu „Moartea la Veneția”. Aschenbach nu acționează în numele pasiunii, cu excepția faptului că nu părăsește Veneția cea cotropită de molimă, o lipsă de acțiune ce, de fapt, devine o acțiune autodistructivă. Spre deosebire de Johannes Friedmann și Christian Jacoby, care își găsesc sfîrșitul în urma „revelației” iubirii neîmpărtășite, Aschenbach alege contemplarea frumuseții ca pe o proximitate divină, scop ultim al existenței artistului.
„Geniu ascuns”
Cea mai mică femeie din lume. Proză scurtă 1940-1864 reunește primele volume de povestiri publicate de Clarice Lispector, dar și piese inedite, reunite în volumul Todos os contos. Cunoscută pînă acum cititorilor români datorită romanelor traduse la Editura Univers, Clarice Lispector își capătă pe an ce trece binemeritatul statut de mare scriitoare a literaturii universale, iar portretul ei, familiar pînă acum doar unor împătimiți ai literaturii de avangardă, își primește și tușele de finețe, ce-o așază atît în proximitatea marilor moderniști ai secolului trecut, cît și în siajul marilor autori de proză scurtă din toate timpurile. Lispector e un monstru sacru în Brazilia, unde opera îi e predată în școli, își are chipul pe timbrele poștale, și-a cîștigat supranumele de „marea vrăjitoare a literaturii braziliene”, iar în ultimii ani traducerile au început să se adune în dreptul numelui său.
Încă de la primele încercări în proză, vocea lui Clarice Lispector aparține delirului și unei interiorități dereglate. Scriitoare ce încearcă să-și practice meșteșugul într-o societate patriarhală, Lispector își alege protagonistele din rîndul unor femei care trăiesc și analizează viața din spatele unor măști, a unor personae cu dublu rol: de a disimula disprețul și consternarea în fața comportamentului masculin și de a proteja interioritatea. Teritoriul gîndirii și al emoțiilor filtrate este unul bîntuit de nebunie – protagonistele lui Lispector sînt adesea pe muchie de cuțit, cucerite de propria stranietate căreia nu i se pot împotrivi. Coerența e văzută drept calea cedării în fața unei ordini masculine, așa că cea mai puternică dovadă de „disidență” interioară devine lipsa ei asumată. Coerența înseamnă mutilare, pe cînd dezordinea, explozia se transformă în semne ale transformării, ale revoltei împotriva rigidității masculine.
În planul lecturii propriu-zise, proza lui Lipsector se poate dovedi adesea foarte dificilă, dat fiind că această dezarticulare căutată în interioritatea protagonistelor e întotdeauna însoțită de metacogniție și de autoanaliză. Aparținînd, ca atitudine în fața literaturii, avangardei și modernismului înalt, Lispector își propune și adesea reușește să creeze un echilibru, o echivalență între explozia interiorității și învelișul stilistic al prozei sale. Povestiri precum „Reveriile și beția unei tinere femei” uimesc prin perfecțiunea „delirului” pus în scenă. De altfel, nevrozele unor femei care nu mai suportă mediocritatea vieții casnice sînt adesea detonate de mici evenimente sau imagini aparent inofensive, cum se întîmplă în cazul Anei, din „Iubire”, pe care vederea unui orb care mestecă gumă o aruncă în brațele nebuniei, iar nebunia înseamnă în proză deformare și destrămare a limbajului. O altă temă tratată inegalabil de Lispector este cea a adolescenței, cum ar fi în „Supliciile Sofiei”, unde o elevă tulburată se simte atrasă de profesorul ei, pe care îl jignește constant și-i strică orele de curs, pînă cînd un episod de sublimare artistică o așază în fața lui așa cum e: un mic om care a văzut esența de catran a lumii. Deși este o maestră a coerenței interioare a povestirii (în mod paradoxal, falsa coerență a lumii fiind vizată de „atacurile” ei literare), Lispector face artă din digresiune și adesea se lasă în voia unei vocații a sincopei. La fel cum povestirile ei pot debuta într-un cadru familiar, precum străzile unei metropole, într-un autobuz sau tren, pentru ca subit să deraieze într-un tărîm în care sunetele devin disonante, iar imaginile se diluează, culorile lor amestecîndu-se, tot așa materialul lingvistic folosit de „vrăjitoarea” Lispector trece printr-un proces de înstrăinare ce semnalează trecerea respectivă. În povestiri ca „Oul și găina”, în care nu se întîmplă neapărat „ceva”, Lispector pune în scenă senzații, jocurile imaginilor și înlănțuiri emoționale ca într-o pictură expresionist-abstractă.
Numită de Colm Tóibín „unul dintre geniile ascunse ale secolului XX”, considerată de Elisabeth Bishop „mai bună decît Borges”, Clarice Lispector este în mod cert un deliciu pentru cititorii trecuți prin școala modernismului european.
Dacă în cazul traducerii lui Ion Roman nu sînt multe lucruri noi de spus (rămîne traducerea emblematică a povestirilor lui Thomas Mann), traducerea superbă a Ancăi Milu-Vaidesegan a fost pentru mine o revelație.
Bogdan-Alexandru Stănescu este scriitor. Cea mai recentă carte publicată: volumul de poezie Adorabilii etrusci, Editura Charmides, 2021.
