Comunismul de carton
● Mihai Duțescu, Bureți de fag, Editura Trei, 2021.
„Am certitudinea că în sfîrșit am dat peste cartea aia ALTFEL despre comunism, cu o perspectivă de bun-simț, fără volute pioase sau chestionări tragice – motiv pentru care o recomand în special celor care vor să-și facă o idee despre cum gîndeau și se purtau oamenii moralmente OK din România de atunci.” (Adrian Schiop, pe coperta a patra a cărții) „Tabu e și opinia că în comunism a fost bine, deși e împărtășită de larga majoritate a celor trecuți prin vechiul regim.” (din prezentarea editurii) „Romanul cîntărește și arhivează cu luciditate ceva ce multora dintre noi ne e cunoscut, direct sau de la mesele de sărbătoare din familie: nostalgia celor care, uitîndu-se în urmă, recunosc că au trăit o viață bună între parantezele comunismului.” (Bogdan Coșa, Dor.ro) „Comunismul e văzut de la firul ierbii – nu ca un episod din Memorialul durerii, ci din perspectiva mobilității sociale pe care a permis-o.” (Mihai Iovănel, Carturesti.ro/blog)
Așa a fost promovat, întîmpinat și recomandat Bureți de fag, al doilea roman al lui Mihai Duțescu (n. 1979). Căci, dacă în primul său roman, Uranus Park, arhitectul debutat cu poezie explora hățișul imobiliar din Bucureștiul începutului anilor 2000, de data aceasta revine cu un subiect complet diferit: povestea unei familii în ultimul deceniu comunist și în primul deceniu al tranziției, de la plecarea celor doi liceeni Radu și Angela de la țară la București, unde el intră la Politehnică, iar ea urmează Postliceeala Sanitară de la Fundeni, pînă la sfîrșitul lui prematur în urma unui infarct, lăsînd în urmă o văduvă încă tînără și un fiu student. Într-adevăr, e vorba de o poveste de „viață bună” în comunism cu oameni „moralmente OK” surprinși dintr-o „perspectivă de bun-simț”, oameni cărora istoria le oferă oportunități, în timp ce viața își urmează cursul, întrerupt uneori înainte de vreme.
Din citatele de mai sus pare însă că subiectul acestui roman reprezintă o premieră în literatura română și, mai ales, una foarte reușită. De fapt, nu e vorba nici de una și, din păcate, nici de cealaltă. E doar bunăvoința simpatizanților scriitorului, placată pe convingerilor ideologice ale acestora. Pînă să discut romanul în sine, o să fac însă un scurt ocol dedicat romanelor și cărților de non-ficțiune dedicate comunismului românesc, în special celui din anii ’80, cînd se desfășoară, în bună parte, și viața protagoniștilor lui Mihai Duțescu.
De ce n-avem romanul comunismului
Încep cu o constatare aproape șocantă: există mai multe romane traduse la noi din literatura maghiară despre cum poliția politică comunistă a afectat viața de familie decît a produs toată literatura română. Teza ori doar sugestia unei posibile suprasaturări a peisajului literar românesc cu romane realiste de producție autohtonă în care viața în comunism – cea din anii ’80, N.B! – ar fi prezentată în „volute pioase”, cu „chestionări tragice” sau ca „episoade din Memorialul durerii” sînt, pur și simplu, false.
În fapt, cel mai de succes roman românesc postdecembrist despre comunismul românesc este cartea lui Dan Lungu Sînt o babă comunistă! (2007), roman ajuns anul trecut la a patra ediție, tradus în cîteva limbi străine (le-am pierdut șirul), ecranizat de Stere Gulea în 2013, și care este, în fond, confesiunea nouăzecistă nostalgică a unei reprezentante a clasei muncitoare comuniste dintr-un fost atelier de confecţii mecanice. La polul opus, deopotrivă al perspectivei și al succesului, se situează tot un roman din 2007, și anume Luminare de regretatul Ioan Lăcustă (1948-2008), un fel de Moscova-Petușki varianta dîmbovițeană, adevărată odă dark a autodistrugerii și a rezistenței prin alcoolism în comunism, un roman remarcabil, citit, comentat și apreciat prea puțin, niciodată reeditat sau tradus.
Între aceste două extreme, literatura românească de ficțiune din ultimii treizeci de ani dedicată vieții private în comunismul (inclusiv) optzecist este foarte firavă și, oricum, echilibrată între nostalgie și dramă, uneori cu mult erotism și umor: Pupa russa de Gheorghe Crăciun (2004), Noapte bună, copii! de Radu Pavel Gheo (2010), Un om din Est de Ioan Groşan (2010) ori Provizorat de Gabriela Adameşteanu (2017), pentru a nu le enumera decît pe acestea, printre cele mai reușite, mai lăudate și mai populare. N-am menționat romanele scrise de femei (deocamdată prea puține) și dedicate exclusiv sau tangențial temei avorturilor ilegale în comunism (infamul decret ceaușist a fost dat în toamna lui 1966), romane tragice pe care cel mai harnic și, totodată, cel mai previzibil critic literar de stînga al momentului nu s-ar fi încumetat să le persifleze ca fiind încă niște „episoade din Memorialul durerii”, ba, mai mult, le-a lăudat la vremea apariției, în ciuda discutabilei reușite literare, taman datorită temei traumei și tonului tragic.
Stăm însă mult mai bine la non-ficțiunea colectivă dedicată comunismului (selectiv): În căutarea comunismului pierdut & O lume dispărută (2000-2006), Anii 80 şi bucureştenii (2003), Cartea roz a comunismului (2004), Cum era? Cam aşa... Amintiri din anii comunismului românesc (2006), Joacă, jocuri, jucării & Poveşti cu Pegas & Activiştii mărunţi. Istorii de viaţă (2007), Picani, răcani şi veterani (2008), Primii mei blugi & Primul meu porno (2010-2011), Cărți, filme, muzici și alte distracții din comunism (2014) sau Şi eu am trăit în comunism (2015). Cine a citit cele cîteva sute de mărturii, confesiuni și istorii orale despre comunismul românesc înregistrate în aceste volume colective, coordonate și publicate de edituri dintre cele mai diverse, cu greu ar putea pretinde că tonul, preponderent, constant sau global, ar fi unul tragic, de tip „Memorialul durerii”. Mai puțin, firește, cînd e vorba de volumele colective dedicate, din nou, experienței feminine, Tovarăşe de drum & Cealaltă jumătate a istoriei. Femei povestind (2008), ori Revoluției din decembrie ’89, Tînăr student caut revoluţionar & Strada Revoluţiei 89 (2010), cărți memorialistice în care, din păcate pentru simpatizanții ideii „vieții bune în comunismul de bun-simț al oamenilor moralmente OK”, este cam multă moarte nevinovată provocată în numele regimului.
Ca să rezum cele trecute în revistă mai sus: ficțiunea realistă românească dedicată ultimului deceniu comunist este insuficientă pentru a susține ideea unei mode predominant negative, iar non-ficțiunea este departe de a fi lipsită de nuanțe. Prin urmare, un nou roman, și mai ales unul despre „comunismul văzut de la firul ierbii”, care „cîntărește și arhivează cu luciditate parantezele comunismului”, nu poate fi decît necesar, indiferent de valoarea lui.
Conviețuirea familiei Popescu
Mai ales că, în romanul lui Mihai Duțescu, protagonistul Radu Popescu, fiul de treabă al unor țărani teleormăneni, are parcursul convențional de atunci al intrării în viața de adult: stagiul militar redus, datorită admiterii la facultate, angajarea ulterioară la Întreprinderea de Rețele Electrice din București (IREB) sector 6, căsătoria cu iubita lui din liceu (bun episodul nunții la țară) și nașterea imediată a copilului, repartiția în locul garsonierei a unui apartament în Drumul Taberei, achiziționarea unei Dacii, iar de aici încolo o viață dusă molcom în limitele epocii, excursii cu cortul prin țară, dar și în URSS (cu niște bijuterii confiscate la vamă), pînă la căderea comunismului, cînd au loc reîmproprietărirea cu pămînt a părinților, împrumuturi la CAR și achiziționarea în rate a apartamentului, cu posibilitatea bișniței în Turcia și în Iugoslavia, ulterior închirierea unei tonete în piață pentru micul comerț al tranziției și grădinăritul pe un mic teren de la marginea Bucureștiului.
Fără aspirații spirituale, lipsit de ambiții profesionale, nederanjat de politica regimului (așa cum tatăl lui, veteran de război, avusese un moment de revoltă în timpul colectivizării) și exmatriculat de la Școala de Partid din cauza dosarului patern, viața conformistului Ducu se găsește la adăpost de marile provocări ale vremii: refuză, fără consecințe, semnarea unui angajament de informator la locul de muncă, iar relația apropiată cu șefa Alimentării de la parterul blocului, precum și ajutorul constant, sub forma porcului, a vinului și chiar a banilor, venit din partea părinților și a socrilor de la țară (amîndoi soții sînt singuri la părinți), îi scutesc de penuria alimentară din anii ’80 sau de strîmtorarea cauzată de inflația postdecembristă. Avînd norocul unei soții „tăcute și liniștite, mereu atentă la nevoile lui, ajutîndu-l să facă cele mai echilibrate alegeri, să nu cadă în excese și patimi”, Ducu este un soț și tată indolent, comod, neafectuos și neatent, iar singurul episod care-l zdruncină este moartea tatălui său, căci boala soției n-o ia în serios, așa cum n-o ia nici pe-a lui.
Intrat mai degrabă în piele de antropolog, arhitectul Mihai Duțescu redă o serie de detalii specifice epocilor ante/post-decembriste și surprinde bine dinamica „întrajutorării”, a relațiilor de familie în procesul devenirii orășenești a tinerilor de la țară și, ulterior, a sprijinirii părinților bolnavi la bătrînețe, însă viața familiei Popescu este doar o conviețuire comodă sub vremi, relatată pe fast-forward înspre „declinul discret și ireversibil”, o desfășurare în rezumat a unei existențe terne, lipsite deopotrivă de umor sau tensiune, cu personaje recognoscibile în delăsarea și suficiența lor (mama lui Ducu este singurul „personaj” al romanului), acceptînd docile „logica necruțătoare a lucrurilor”, atunci cînd nu sînt abandonate pe parcurs (soția Angela este doar un personaj creionat, ignorată deopotrivă de soț, de fiu și de narator).
Dacă Mihai Duțescu și-a propus să spună povestea comună, comodă și convenabilă a unei familii fără însușiri de-a lungul a două decenii provocatoare din istoria recentă, ignorînd contextul socio-politic, necîntărind și nearhivînd mai nimic (avorturile, propaganda din TV și presă, rațiile alimentare, lipsurile de tot felul, de la hîrtia igienică la benzină și energia electrică – doar protagonistul lui este inginer la IREB –, demolările, Cernobîlul, revolta brașovenilor din ’87 sau Revoluția, surprinsă totuși în opt rînduri), atunci i-a reușit.
Bureți de fag este un roman „cumsecade” și lipsit de ambiții precum personajele lui, înaintînd implacabil, fără adîncimi, fără străluciri, neriscînd să chestioneze, să contrarieze, să farmece. Din convingere ideologică sau dintr-o motivație biografică, Mihai Duțescu a scris romanul unei familii a cărei viață, plasată într-un comunism butaforic agreabil, nu e un roman.
