● Elena Ferrante, Frantumaglia. Viața și scrisul meu, traducere de Cerasela Barbone, Editura Trei, 2019. 

Frantumaglia adună laolaltă toate interviurile acordate (sau nu) de Elena Ferrante, scrisori (trimise sau nu) ale autoarei italiene către jurnaliști, regizori, editori, compunînd un portret arcimboldesc al scriitoarei, menit să calmeze setea publicului după „autenticitatea“ biografică. Publicată la doar cîteva luni după ce Claudio Gatti, cu o fervoare demnă de demascarea mașinațiunilor Camorrei, o identifica în persoana soției lui Domenico Starnone, cartea nu va oferi împătimiților de cancan literar ceea ce-și doresc. Dar pot garanta că iubitorilor de literatură le va oferi, din plin, exact ceea ce au găsit și în proza italiencei: un aliaj impenetrabil de cultură bine asimilată, mitologie apropriată organic și autenticitate viscerală.

Adică eseu literar de cea mai bună calitate, fie că e vorba despre discuții ce pornesc de la ecranizarea romanului Iubire amară și care se învîrt obsesiv în jurul imposibilității camerei de a „prinde“ persoana I din literatură (imposibilitate pe care regizorul încearcă să o anuleze cu ajutorul anumitor artificii pe care scriitoarea cu greu le acceptă), fie că, pornind de la un fragment aparținînd Elsei Morante, Ferrante face o adevărată arheologie a vestimentației feminine care, în cazul mamei, e menită pur și simplu să-i ucidă feminitatea. Pentru cititorii împătimiți de literatura lui Ferrante (printre care mă număr), cartea de față vine să adauge misteriosului portret al autoarei cîteva tușe care nu fac altceva decît să-i adîncească misterul. Singurele zone unde se face oarecum lumină sînt cele livrești: de la influența Elsei Morante (pe care o bănuiam), coborînd apoi înspre miturile antice ale bazinului mediteranean și urcînd apoi înspre Flaubert (de unde Ferrante decupează obsesiv observația Emmei Bovary legată de urîțenia propriului copil), lecturile acestui Sfinx literar inspiră același respect ca duritatea propriei proze.

Eseurile-interviu ale Elenei Ferrante (nu sînt niciodată simple interviuri, autoarea cerîndu-și mai mereu scuze pentru că nu a reușit să respecte tipicul unui interviu de revistă, ci a alunecat în zona mult mai nișată a eseului literar) coboară mereu înspre rădăcinile mitologice ale realității, pentru a le pune în legătură cu experiența personală: nu e deloc forțat, astfel, să vedem mînia femeilor napolitane din tetralogia ei ca pe ecouri peste timp ale furiei lui Dido, prototipul femeii îndrăgostite și părăsite. Tot așa, pornind de la un fragment din Morante, Ferrante alunecă înspre copilăria napolitană petrecută alături de mama croitoreasă și de cele cîteva surori alături de care descoperă ura, orașul ca o mantie, puterea ucigașă a cuvîntului sau a gîndului. Descoperă mirosul care însoțește tăierea stofelor, descoperă insecta uriașă pe care imaginația ei a plăsmuit-o într-o cămară și unde își trimite propria soră pentru a fi omorîtă. Din acea copilărie își trage sevele etimologice și titlul cărții, Frantumaglia, cuvînt pe care mama scriitoarei îl folosea pentru a defini o stare de anxietate acută, plină de ambiguitate, venită dintr-o zonă profundă a sufletului: „Frantumaglia înseamnă să percepi cu foarte dureroasă neliniște din ce mulțime de elemente eterogene, trăind, se înalță vocea noastră și în ce mulțime de elemente eterogene e menită să se piardă.“

Frantumaglia înseamnă însă și această prezență spectrală, evanescentă și totuși extrem de acută în toate materializările ei, care poartă numele de Elena Ferrante. Iar volumul de față răspunde, pe cît posibil, mai bine decît orice investigație, la întrebarea: Cine e Ferrante? E o scriitoare nevrotică, scrupuloasă pînă la (propria) epuizare, e intransigentă atît cu propriul scris, cît și cu cei care-o citesc și-o judecă, e o prozatoare care crede că stilul nu e de ajuns pentru a naște o operă durabilă, ci mai e nevoie și de o poveste care să se nutrească din zonele cele mai adînci ale mitologiei, e de partea lui Proust și foarte mult „contre Sainte-Beuve“… E deținătoarea exclusivă a drepturilor asupra mărcii Elena Ferrante. 

Bogdan-Alexandru Stănescu este scriitor şi critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Copilăria lui Kaspar Hauser, Polirom, 2017.

Foto: Librăria Cartea de Nisip