„Am vrut să explorez nu doar perspectiva feminină, ci și ucenicia feminină“ – interviu cu Cristina VREMEȘ
Un roman de debut care se concentrează pe trei poveşti de viaţă pune în centrul naraţiunii corpurile feminine, cu senzaţiile lor, cu durerile lor, cu boli şi suferinţe îndurate încă din tinereţe. Trei generaţii de femei, trei timpuri diferite şi, totuşi, aceleaşi dureri. Şi aceeaşi dorinţă de căutare, de explorare a lumii. Trilogia sexului rătăcitor de Cristina Vremeș a apărut la Humanitas, în colecția dedicată autorilor români contemporani.
Ce a declanșat scrierea acestei cărți care are în centru trei destine feminine, trei personalități puternice?
Pe de-o parte, am vrut să vorbesc despre experiența feminină, despre corpul femeii, despre ce înseamnă să crești și să te transformi într-o femeie. Pe de altă parte, în ceea ce privește structura narativă m-a interesat foarte mult – și cred că aici m-a inspirat Deleuze – ideea de diferență și repetiție, ceea ce se schimbă de la o generație la alta și ceea ce rămîne la fel. Și m-a interesat ideea de filiație maternă sau saga feminină, și nu saga masculină. Apoi, în momentul cînd am început să scriu cartea, a venit pe neașteptate un fel de imbold, am început să scriu pe telefon într-un metrou din Paris. Bineînțeles, nu am scris toată cartea pe telefon, ci numai primele imagini. Dar au fost niște imagini foarte puternice, pe care le-am păstrat pînă la sfîrșit așa cum au ieșit prima oară din mine. Cîteodată simțeam că scriu cu corpul și nu neapărat cu mintea.
Și care au fost aceste prime imagini?
Știți, cînd sîntem copii, cred că există un moment pentru fiecare cînd ne imaginăm viitorul. Și fiecare își desenează un fel de contur undeva în orizontul îndepărtat. Am vrut să surprind această stare, această emoție, și am vrut să leg cumva mai multe perioade diferite și mai multe generații diferite. Fiindcă în primele imagini din roman apar și bunica Mariana, și nepoata Ada. Și cumva bunica Mariana este cea care desenează dorința de destin extraordinar. Și prin destin extraordinar aș spune mai mult: dorința de cunoaștere a lumii care se implantează în mintea acestei fetițe.
Dorința de cunoaștere a lumii o și face, de altfel, pe bunica Mariana să plece de-acasă, să fugă, să rupă cu tot ce știe, cu tot ce o-nconjoară în satul acela al ei, izolat, în preajma celui de-al Doilea Război Mondial.
Exact. Și este o dorință care va desena de fapt destinul fiecăreia dintre femei. Cu Ada nu știm ce se va întîmpla, dar știm că va trece pragul – nu vreau să fac un spoiler, însă cumva se anticipează pragul acela pe care-l va depăși. Și fiecare dintre cele trei femei este animată de această dorință de a se rupe de mediul în care a trăit, de a merge mai departe, de a cunoaște un alt tip de lume, un alt tip de societate, un alt tip de limbaj. Pe mine trecerea de la limbajul rural la limbajul urban, care conturează și un alt nivel de educație, m-a interesat foarte mult. Și asta se conjugă și cu senzația de trecere a timpului – un alt motiv care am vrut să fie prezent în carte.
Cartea este scrisă cînd la persoana a treia, cînd la persoana întîi. De ce această alternanță de voci narative?
Îmi place foarte mult ideea de a schimba și de a alterna perspectiva. Nu pot să explic, fiindcă nu am distanța necesară față de text, nu sînt critic literar și nu aș putea conceptualiza propria dorință de a experimenta cu această schimbare de perspectivă, însă pot să vă spun că m-a impresionat foarte mult Deleuze, încă o dată, de data aceasta cu cartea Mii de platouri, care a fost scrisă ca și cum ar avea mai mulți autori. Și lucrul ăsta m-a interesat foarte mult fiindcă în roman, în proză în general, cred că redă cumva complexitatea și ambivalența lumii, a cotidianului, a experienței așa cum o știm. Pentru mine, un narator care ar fi rămas unitar, același de la început și pînă la sfîrșit, ar fi creat un efect de falsă unitate, pe care nu o simțim în viața de zi cu zi, în experiența reală.
Cartea este un flux narativ care adună întîmplări din viețile celor trei femei, dar e și foarte multă poezie în descrierea stărilor, sentimentelor, senzațiilor trăite din plin de protagoniste. Cum ați gîndit construcția acestui flux narativ?
Nu știu dacă am gîndit-o foarte mult, fiindcă această dimensiune despre care vorbiți a venit foarte natural, în prima etapă a scrierii romanului, acea etapă viscerală în care nu controlam nimic. Însă probabil am fost inspirată foarte mult de lecturi care m-au impresionat de a lungul timpului și pe care le-am reluat ca să mă hrănesc. Nu este nici un citat direct, nu e nici o referință explicită la nici o lectură, însă pot să spun că Virginia Woolf, James Joyce, Proust, Marguerite Duras, Nathalie Sarraute, Herman Melville m au influențat foarte mult. Bineînțeles, și Mircea Cărtărescu în ceea ce privește ideea de flux, de înlănțuire de cuvinte, de imagini foarte puternice.
Cartea pare scrisă dintr-o singură, lungă răsuflare. E adevărat? Sau ați intervenit pe ea, ați lucrat mult la ea?
Partea în care am structurat mai mult a fost a doua etapă. Prima etapă a fost una destul de scurtă, acum nu știu cît de repede scriu alți scriitori, însă mie mi-a luat între trei și patru luni, cît am redactat prima versiune a romanului. Apoi mi-am luat cîteva luni de pauză, m-am distanțat de text fiindcă eram mult prea în el și era mult prea în mine, m-a locuit foarte mult timp. Și a doua etapă a fost mult mai controlată, am încercat să înțeleg fiecare strat care alimentează acest roman. De la structura filozofică, i-aș spune, senzația de trecere a timpului, pînă la ideea de filiație maternă și modelul de femeie pe care voiam să-l construiesc – sînt niște firi foarte rebele, excesive, pătimașe aceste femei pe care am vrut să le surprind. Și aici m-am inspirat din foarte multe locuri, din animația japoneză, expoziții despre vrăjitoare, literatură, muzică.
Cum se transformă o experiență trăită în ficțiune, cum trece această graniță?
Nu am o formulă, nu știu cum se face în general. Pentru mine, experiența a fost într-o primă etapă să las să curgă toate imaginile care-mi vin, toate amintirile, toate scenele, fără să mă gîndesc dacă sînt pertinente sau nu. Și aceea este partea cea mai dificilă fiindcă bineînțeles sentimentele autorului, ale persoanei reale, se amestecă cu romanul și e un fel de separare puțin neclară, puțin confuză. Însă într-o a doua etapă a devenit pentru mine un roman, o construcție. Și unele scene au fost eliminate, altele au fost adăugate, altele au fost retușate. Și atunci a apărut distanța de care am avut nevoie pentru a putea înțelege textul și nu ceea ce am trăit sau ceea ce mi s-a părut că am trăit sau vaga memorie care mi-a inspirat scenele respective.
De ce acest titlu, Trilogia sexului rătăcitor?
M-am gîndit foarte mult la titlu, au fost mai multe variante. În carte sînt trei personaje, trei perspective, deci pentru mine este o trilogie. Apoi m-am gîndit, fără a cita direct, la titlul unei cărți care a marcat istoria literaturii despre femei, cu femei, scrise de femei, cea a lui Simone de Beauvoir, Al doilea sex. Cumva am încercat prin titlu să depășesc ideea de „al doilea sex“, sexul conceput și înțeles în raport cu primul sex, sexul complementar sau sexul frumos, sau cel slab. Pentru mine trebuia să fie unul dintre sexe și să surprindă ipostaza rătăcitoare. De curînd, cineva a tradus titlul cărții în engleză, The Trilogy of the Wandering Sex. Wandering în sensul de explorator, de călător, nu de confuzie. Or, această ipostază mi se pare că a fost foarte puțin surprinsă, poate nu cunosc eu bine, dar din ce-am văzut și din ce-am citit, femeia a fost rareori imaginată ca fiind un fel de Ulise, un erou la genul feminin care înfruntă lumea, care explorează lumea, care se rătăcește cîteodată și care revine acasă. De aici a venit titlul.
Vorbiți în acest roman despre femeia care are nevoie să-și depășească universul în care s-a născut, să cunoască lumea. Dorința de cunoaștere marchează destinul celor trei personaje. În ce măsură perspectiva feminină asupra lumii credeți că poate aduce ceva nou în literatură?
Perspectiva feminină a fost explorată în literatură, însă dintr-un unghi care nu ne spune cu adevărat care sînt transformările unui copil în femeie, cum își articulează ea dorințele socio-politico-erotice și ce este în stare să facă pentru ele. Ce înseamnă experiența maturizării, specificitatea corpului feminin, mărturia autentică a transformărilor sale viscerale, cîteodată spectaculoase, cîteodată respingătoare sau angoasante. Dacă Făt-Frumos, sau Prîslea cel Voinic, sau Ulise devin ceea ce trebuie să devină și parcurg etape și dificultăți pentru a se defini ca gen masculin, Ileana Cosînzeana este una și aceeași, care așteaptă, care apare printr o minune, gata făcută și pregătită pentru viață. Este un imaginar profund care nu are sens, cel puțin în universul meu. Nu este o idee nouă, însă nu a fost cu adevărat sau îndeajuns aplicată în literatură. Am vrut să explorez nu doar perspectiva feminină, ci și ucenicia feminină. În cazul bunicii Mariana, a mamei Liliana, a Adei, dincolo de situații-limită pe care le trăiesc ca mamă, fiică, iubită, ipostaze cu care ne am obișnuit de secole, există întotdeauna și un strat subzistent, care le hrănește umanitatea și dorința de cunoaștere a lumii, dorința de a naviga, de a se pierde și a se regăsi, de a se cunoaște pe sine. Și asta fără a căuta să o facă printr-o metodă ce mimează construcția bărbatului, ci printr-o cale proprie femininului.
Ce v-a adus întîlnirea cu publicul cărții?
M-a emoționat întîlnirea cu publicul, însă m-a și înfricoșat, fiind prima carte. Am devenit conștientă de viața cărții dincolo de actul scriiturii, și de faptul că un roman se creează, în bună parte, prin recepția lui, acolo unde nu mai este al meu. Am trăit mult timp cu o altă neliniște: că ceea ce am scris este ilizibil, că nimic nu are sens. Senzația a dispărut în momentul în care oameni în carne și oase mi-au spus ce cred, ce proiectează, ce îi inspiră în Trilogie. M-a surprins faptul că publicul dorește să cunoască detalii despre persoana reală din spatele paginii: cine sînt, care este parcursul meu. Cel mai impresionant a fost să aud cîte un cititor (bărbat sau femeie) spunînd că s-a regăsit în unele pasaje, cum ar fi cele despre boală, ipohondrie sau adolescență.
Sînteți licențiată în filozofie și istoria artei la University College London. Cum ați ajuns să scrieți literatură?
Cîteodată mă întreb și eu. Am început în România istoria artei, însă am abandonat după doi ani. Mi-am reînceput studiile de licență la UCL și apoi am continuat cu un master în filozofie la Cambridge. Și acolo a fost o perioadă destul de dură pentru mine fiindcă ajunsesem la un nivel academic destul de bun, destul de bătăios, de ambițios și mi-am dat seama că nu vreau să devin filozof. Și a fost destul de tragic fiindcă nu știam ce voi putea face în continuare. Îmi plăcea această disciplină foarte mult, însă nu mai voiam să particip, să fiu în această lume. Și-atunci am plecat, am avut iarăși un impuls, o dorință de a pleca, m-am mutat la Paris, am luat o de la început. A fost o perioadă destul de confuză în viața mea, nu știam ce să fac, predam limba engleză, am început să fac vizite comentate la muzee, în colecții permanente. Și scrisul a început cumva în aceeași perioadă, după ce am terminat masterul în filozofie și m-am mutat la Paris. Cîteodată mă întreb: oare nu este un clișeu să te muți la Paris și să începi să scrii? Însă mie asta mi s-a întîmplat. Și cred că a fost o reacție și în cazul meu de rebeliune, de dorință de a utiliza altfel limbajul pe care l-am învățat în tradiția filozofiei analitice, în care cuvintele trebuie folosite în chip transparent, fără nici un fel de ambiguitate, fără metafore. Dorința de a scrie proză a fost cumva dorința de a folosi un limbaj foarte bogat, foarte dens, care se poate interpreta.
(interviu difuzat la Radio România Cultural)
a consemnat Adela GRECEANU
Foto: Ștefan Mihalachi
