"Avem nevoie de altă hrană"

Cuvîntul e reverberant, în deplinul respect al protocolului. A fost rostit cu prilejul decernării titlului Doctor Honoris Causa al Universităţii „George Enescu“ din Iaşi, vineri, 26 octombrie 2012, într-un moment covîrşit de derizorii furtuni electorale. Te poţi întreba dacă, prefaţîndu-l, nu ştirbeşti autenticitatea verbului. Nu e discursul unui magister care-şi relatează retrospectiv traiectoria, luată drept model. Nici năzdrăvănii expuse cu masca seriosului, în tonul manierist, de reverenţă publică şi aplauze de efect calculat. Andrei Şerban posedă arta de a vorbi pe cît de firesc, pe atît de surprinzător, pentru că desfide circumstanţe şi locuţiuni aleatorii. Mărturie a normalităţii. Normalitate, altfel, căzută în paradox. Precum viaţa, teatrul îşi pierde substanţa sub presiunea comercialului, anexe ale nefiinţării, susţinute de gustul comun. „Cealaltă hrană“ implică rezistenţă, luciditate, neprecupeţită dăruire. Opera artistului şi a pedagogului revenit din State, cînd te-ai aştepta mai puţin, a fost astfel recunoscută. „Acest titlu înseamnă foarte mult pentru mine, faptul că Enescu a fost primul care a primit Doctor Honoris Causa aici, şi de la el pînă la Holender, Andrei Pleşu şi mulţi alţii, mă obligă să continui să lucrez, să caut“, declara Andrei Şerban unui canal TV. Textul încredinţat revistei Dilema veche vorbeşte de la sine. (Valentin Dumitrescu)

Doamnă Rector,

Doamnă Preşedinte al Senatului, Membri ai Senatului, Membri ai comunităţii academice, distinse doamne şi domni, mă simt onorat acceptînd astăzi titlul pe care mi-l oferiţi. Deşi au trecut peste 20 de ani de cînd împart cariera artistică cu cea de profesor şi director al Centrului „Oscar Hammerstein“ de la Universitatea „Columbia“ din New York, trebuie să recunosc că cel mai adesea am impresia că mă aflu mai degrabă în poziţia unui student dornic să înveţe încă, decît în aceea a unui magister care ştie şi care trebuie să îi înveţe pe alţii. Decernarea acestui înalt titlu mă face să bănuiesc că dumneavoastră aţi văzut totuşi în activitatea mea manifestarea unei anumite autorităţi, căreia aţi hotărît să îi daţi o recunoaştere prestigioasă, care mă obligă. Mă simt copleşit, şi în acelaşi timp curios să descopăr cum se va descurca orgoliul meu pus astfel la încercare, mai ales că roba aceasta tinde să umfle în pene, în mod periculos, vanitatea.

A fi în serviciul unei surse de energie necunoscute nouă

Toată viaţa mi-a plăcut să călătoresc. Pot spune că voiajul reprezintă prima mea profesiune. Tînăr fiind, în România comunistă, drumul cel mai posibil era în imaginaţie, şi de aceea am ales teatrul, unde puteam călători fără paşaport, traversînd zone geografice mentale şi afective, liber de constrîngeri, în căutarea unei autorităţi care să-mi servească drept călăuză. Astfel, am început să-mi dezvolt o bază, fundaţia unei posibile evoluţii ulterioare. Mă simt privilegiat să lucrez în două domenii care se acordă perfect – teatrul şi opera, pe de-o parte, şi şcoala, pe de alta –, ele fiind cele care trebuie celebrate azi. Sînt foarte ataşat de ideea de şcoală, înţeleasă în sensul tradiţiei vechi, ce avea ca scop transmiterea cunoaşterii profunde prin intermediul experienţei. Şcoala, separată de viaţă, de experienţă, ar fi părut un nonsens, o pierdere de vreme. În timpurile îndepărtate, funcţia şcolii era de a se ocupa de dezvoltarea armonioasă a elevului, pregătindu-l pentru a fi în viaţă un om evoluat, în care toate aspectele fiinţei sale colaborează fericit. Teatrul nu-şi propunea nici el altceva şi apela tot la experienţă.

Înainte de orice teorie, ceea ce conta era efectul acţiunii, dialogul direct, impresiile, senzaţiile, gîndurile trăite împreună de către toţi. Amfiteatrul grec vibra de rezonanţa cuvîntului şi a muzicii reunite. Îmi imaginez acum vechi actori, vechii adevăraţi actori, ca fiind în serviciul unei surse de energie necunoscute nouă, care se manifesta în spectacol atunci cînd organismul uman era deschis spre cosmos – actorul antic jucînd în aer liber, cu cerul şi stelele ca decor, participînd astfel – nu doar asistînd – la drama umană. Un actor trebuia să întrupeze pe scenă potenţialul armonios care există în fiecare dintre noi, dar care rar este actualizat în viaţa curentă.

Teatrul: să ne ajute să învăţăm să trăim

Prin comparaţie, mă întreb adesea dacă ceea ce numim teatru în lumea occidentală de azi îşi mai merită numele. Cred că am uitat că teatrul poate să ne ajute pe noi, ca indivizi şi ca societate, să înţelegem mai mult despre propria noastră umanitate. Scena – fie ea teatrul sau opera – nu poate fi un scop în sine. Face parte din viaţă, ar trebui să ne ajute să învăţăm să trăim. Dar în timpurile noastre, au intervenit tot felul de factori paraziţi, de la presiunea comercială, economică şi politică asupra artei, pînă la gustul vulgar, trivial, pentru divertismentul frivol ce ne coboară foarte jos pe scara valorii. Poate că, în zilele mediocre, confuze şi agitate, pe care le trăim acum, teatrul e în pericol să fie oglinda tristă şi săracă a unei societăţi care se scufundă. Deci, mai mult ca oricînd, şcoala ar trebui să ne reamintească aspiraţiile care ne-au condus paşii spre artă, cu intenţia să căutăm cheia care va deschide calea spre o altă viziune a unor contacte naturale, libere de clişee, pentru a regăsi puritatea, a ne debarasa de blocaje, de preconcepţiile care s-au adunat în timp.

Constantin Stanislavski spunea că, din cinci în cinci ani, la orice vîrstă, ar trebui să ne oprim ca să ne reîntoarcem la şcoală. Şi el era ascultat de toţi actorii Teatrului de Artă, chiar de cei mai în vîrstă, de cei consacraţi care, renunţînd temporar să joace, se retrăgeau în ateliere, ca să-şi cureţe şi să-şi reacordeze instrumentul: trupul şi vocea. Asta se întîmpla în 1920. Acum, după aproape 100 de ani, această exigenţă e în majoritatea cazurilor uitată sau pusă la index. Fără nici o bază profesională, fără structură, fără efort, inerţi şi pasivi, vrem să devenim – vorba lui Andy Warhol – „celebri pentru 15 minute“.

Nu uita să-i dai calului ovăz

Peter Brook ne-a povestit, în timp ce lucram cu el, o anecdotă despre un ţăran care, după ce s-a cherchelit foarte tare într-o duminică seară, luni a uitat să-i dea calului ovăz. Totuşi, animalul a lucrat toată ziua cu folos. Marţi – se gîndeşte econom ţăranul – ce-o să fie dacă uit să-i dau hrana şi astăzi? Calul a continuat să-şi facă datoria şi a muncit cu spor, chiar flămînd. Miercuri şi joi, şi-a zis şmecher ţăranul, ar face o economie bună dacă tot nu i-ar da ovăz, neînţelegînd că sărmanul animal voia să-i arate ce bun şi supus e el stăpînului, în speranţa că va fi apreciat şi hrănit cum se cuvine. Dar, în loc să se poarte frumos cu el, ţăranul, văzînd că treaba se face şi fără mîncare, vineri nu s-a mai gîndit să-l hrănească. Experimentul părea o reuşită. Sîmbătă, calul a căzut mort. Tîlcul anecdotei se referă la noi toţi.

Floarea tinereţii

Zeami, în cartea sa despre tradiţia secretă a teatrului Nô japonez, vorbeşte despre floarea vie, în care descrie cum să menţii constant în timp calitatea, cum să ai grijă să-ţi cultivi talentul ca să nu se ofilească prospeţimea florii. În această carte, scrisă acum 700 de ani, pe care o consider cea mai importantă dintre cărţile despre teatru scrise vreodată, sînt descrise în detaliu etapele pe care trebuie să le urmeze în cursul vieţii un actor, ca să nu piardă această floare a tinereţii. Un copil devenit adolescent are o graţie naturală. Nu trebuie să facă un efort ca să o menţină. Ca să nu dispară însă, după o anumită vîrstă, el trebuie să urmeze o evoluţie dificilă, căci atunci floarea se pierde uşor dacă nu e întreţinută, ofilindu-se din lipsă de oxigen. Aici e cheia. Pentru că prea uşor credem că floarea – talentul – este un cadou meritat, pentru care nu trebuie să plătim în nici un fel, nu trebuie să facem nici un efort.

Osmoza între trup şi esenţă

Titlul cărţii lui Stanislavski – Munca actorului cu sine însuşi – spune clar despre ce este vorba. Numai că puţini fac mai mult decît să citească titlul. Cei care evoluează cu adevărat, lucrînd constant cu ei înşişi, au şansa să menţină vie şi intactă floarea tinereţii – cum a spus Grotowski – „numai atunci cînd are loc osmoza între trup şi esenţă. Cînd eşti tînăr, să fii organic este fundamental. Dar să rămîi la nivelul trupului înseamnă să te dezintegrezi odată cu trupul, să mori odată cu el.“ Deci, trebuie descoperit altceva ca să menţii proaspătă floarea tinereţii. De unde nevoia de a te întoarce periodic la şcoală, de a reînvăţa, de a reîncepe, de a uita tot ce-ai ştiut, tot ce nu ai nevoie.

A-i învăţa pe alţii ce nici eu nu ştiu

Cînd Columbia University mi-a propus să preiau direcţia şcolii sale de teatru, nu visasem niciodată să fiu profesor. Dimpotrivă, ideea de a-i învăţa pe alţii ceea ce nici eu nu ştiu continuă şi astăzi să mi se pară derutantă, în special în profesiunea noastră, atît de greu de definit, în care orice metodă e valabilă atîta timp cît duce la o descoperire, şi moare îndată ce descoperirea a fost făcută. Cum să fiu profesor al unui subiect, „viaţa“, pe care eu însumi nu ajung să-l înţeleg pe deplin? E ca şi cum aş oferi promisiunea unei diplome cu titlul „Misterul teatrului“. Dacă teatrul e un mister, ca şi viaţa, în ce fel poate fi el studiat? Cum se poate studia un mister? Cel care trebuie să-l ajute pe student e el însuşi în căutare, e el însuşi nesigur în faţa unui material vast, care îşi schimbă în permanenţă limitele şi consistenţa. Deci, cel care trebuie întîi să fie educat e educatorul însuşi.

„Să prinzi clipa“

În teatru, fiecare moment este acum. Nu a fost şi nici nu va fi. Dacă teatrul nu e mort, fiecare clipă este trăită. Totul este în prezent. Odată ce am trecut la o altă scenă, cea dinainte pare să fi dispărut ca şi cum n-ar fi fost. Dar dacă prin repetiţie am putea să ne reamintim acel moment, iarăşi am retrăi acea scenă şi astfel am deveni conştienţi. O repetiţie conştientă înseamnă retrăirea unui moment de eternitate. Cum se spune – „să prinzi clipa“. Momentul în sine face parte din existenţa obişnuită cu tot ceea ce o înconjoară: gînduri, emoţii, cuvinte, fapte, senzaţii; dar ele sînt retrăite, reexprimate, aşa cum au fost trăite de alţii cu mii de ani în urmă: clipa eternă, oprită ca o fotografie, un stop-cadru în timp. De aceea spunem că în şcoală, ca şi în teatru, ceea ce ne hrăneşte este memoria depusă în fiinţa noastră, nu informaţia acumulată în sertarele minţii.

De cîte ori găsesc un răspuns, o nouă întrebare apare

Cunoaşterea se dobîndeşte prin experienţă, se trăieşte prin fiinţă, în timp ce cunoştinţele neverificate se şterg din memorie. Capacitatea de a ne întreba este foarte vie în copilărie, dar e curînd reprimată şi chiar suprimată de nevoia socială de a ne răspunde. Şcoala şi teatrul ar trebui să fie locul în care întrebările sînt stimulate, dar, din păcate, de multe ori circumstanţele ne presează doar la răspunsuri. Pentru mine, personal, de cîte ori găsesc un răspuns, o nouă întrebare apare. La o premieră, fie în teatru sau în operă, chiar dacă lumea ovaţionează şi chiar dacă criticile sînt laudative, ceva rămîne neterminat.

Personal, rămîn cu impresia că nu am realizat tot ceea ce aveam de spus şi mă întreb dacă nu cumva ceea ce era cel mai bun în mine a rămas neexprimat. Întrebările sînt cele care m-au ajutat să evoluez. Şi ce minunat este cînd descoperim că viaţa ne obligă să rămînem deschişi în faţa marilor întrebări: „De ce sîntem aici?“, „De unde venim?“, „Unde ne ducem?“ Cu toţii sîntem curioşi să aflăm, de exemplu, cînd moare cineva în familie sau un prieten, unde s-a dus. Sau, la naşterea unui copil, ne întrebăm de unde vine: „Unde era înainte de a fi printre noi?“, „Care e sensul acestui rapid du-te-vino?“

Confruntaţi cu această scurtă trecere, ca să nu cădem în amărăciune sau cinism, cînd răspunsul nu e evident şi se lasă aşteptat, ca să păstrăm floarea vie – în teatru, cel puţin – trebuie să rămînem deschişi, curioşi în faţa unei experienţe care pare să indice o existenţă, alta, un ecou al unei alte prezenţe, al unei alte realităţi.

Avem nevoie de o altă hrană

Dedesubtul faţadei turbulente, pline de confuzie, de neclaritate, în care aparent nu înţelegem nimic, trăieşte altceva. Cum spunea extraordinar Mircea Eliade, descriind rădăcinile culturii paleolitice: „E greu să ne imaginăm cum ar putea funcţiona mintea fără să avem convingerea că există ceva ireductibil real în lume, şi imposibil să ne imaginăm cum ar putea să apară conştiinţa dacă impulsurile şi experienţele umane nu ar avea un înţeles, un sens. Conştiinţa unei lumi reale e intim legată de descoperirea sacrului.“ Pe scurt, sacrul e un element ce face parte din conştiinţă, este în noi toţi, în fiecare din noi. Dragostea şi ura, frica, bucuria şi disperarea, marile teme ale naşterii şi morţii, ale misterului conştiinţei – teme eterne, vechi ca şi lumea –, ele sînt irezolvabile. Ele rămîn misterioase, dar într-un sens pozitiv; cînd sînt atinse de vibraţia muzicii, provoacă o energie bună, o energie care dă impuls vieţii, ceva ce nu este rezolvat, care nu predică o concluzie, dar ne dă curaj să continuăm să căutăm. Pe scenă, cel puţin, aceasta este marea şansă. Drumul mult mai dificil şi imprevizibil al căutării invizibilului. Şansă şi hrană. Avem nevoie, ca să trăim, de aer, de mîncare, dar, în acelaşi timp, avem nevoie de o altă hrană.

Vă mulţumesc.

Discurs rostit cu ocazia primirii titlului de Doctor Honoris Causa la Universitatea de Arte „George Enescu“ din Iaşi, 2012

Foto: adevarul.ro