Artistul ca „antropolog zen“* – Emotional Architecture 4

● Călin Dan, Emotional Architecture 4, Jap Sam Books, 2013. Text de Judit Angel; imagini de Călin Dan; design de Arnold Estefan. Cu o conversaţie între artist şi Adela Marcu. 

Pe 25 februarie, la Victoria Art Center din Bucureşti, a avut loc lansarea celui de-al patrulea volum din seria Emotional Architecture (Arhitectura emoţională) a artistului şi teoreticianului Călin Dan. Cu ocazia lansării, a fost deschisă şi o expoziţie care punctează cele mai importante momente ale acestui proiect, din 2003 pînă astăzi, prin cîteva fotografii, video-uri şi cea mai recentă instalaţie alcătuită din arhiva foto care a stat la baza cărţii. Readucerea în atenţia publicului a episoadelor anterioare din ciclul tematic Emotional Architecture reprezintă o ocazie de a identifica reţeaua de idei care leagă lucrări de altfel foarte diferite, cum sînt Sample City (2003), Trip (2006) sau Aripi pentru cîini (2009). Arhitectura ca instrument al puterii, oraşul postcomunist cu cicatricile şi reziduurile istoriei, scenografia spaţiului public tratată ca o permanentă negociere între autonegare şi acceptare, orizontul de gîndire pe care oraşul îl descrie atît la nivel tactil, senzorial, cît şi la nivel ideologic, precum şi locuirea ca o sumă de constrîngeri şi relaţii sînt instrumente speculative de cercetare artistică. Acest demers şi-a anunţat, cu ocazia vernisajului, continuarea – „Autorul colectiv (istorii private ale arhitecturii publice)“, o temă care aduce în discuţie arhitectura megalomană şi poveştile din jurul participanţilor direcţi la proiectarea şi realizarea Casei Poporului.

Arhitectura emoţională este pentru Călin Dan un teritoriu conceptual definit de tensiunea ontologică dintre oameni şi spaţiul geografic, psihologic şi istoric pe care îl ocupă. Ţesutul urban alcătuit din clădiri, monumente şi spaţii publice formează cadrul de reflecţie al artistului asupra metropolei moderne, cu ideologiile, eşecurile, utopiile, sensibilităţile, traumele, negările şi visele care o/ne definesc, pînă la urmă. Spaţiul mental pe care oraşul îl schiţează, dincolo de cel fizic, cuprinde o sumă de informaţii şi senzaţii date de mişcarea omului între diferite repere. Acesta a fost şi punctul de pornire al definirii conceptului de „arhitectură emoţională“, în 2003, cînd artistul a realizat filmul Sample City. Aici, Călin Dan tematiza experienţa lui personală de locuitor al Bucureştiului (plecat din oraşul natal, Arad) care încearcă să asimileze toate aspectele unui cotidian disfuncţional, prin propria experienţă, printr-un periplu prin oraş, cu o uşă ataşată de spate, privită fie ca un bagaj greu de lăsat în urmă, fie ca o eliberare a emoţiilor, dată de contactul direct cu spaţiul public. Fiecare proiect al seriei Emotional Architecture s-a materializat în cîte un volum individual, cuprinzînd imagini şi eseuri care completează cercetarea artistului, contextualizînd-o într-un sens mai larg decît o poate face un spaţiu expoziţional.

Călin Dan explica, într-un interviu din 2004, luat de Judit Angel şi publicat în revista Idea. artă + societate, că strategia sa este să paraziteze domeniul arhitecturii, „supunîndu-l unor proceduri de testare a rezistenţei la presiunile unui ambient social străbătut de curenţi haotici numiţi necesitate, plăcere, disconfort, agresivitate, moarte.“ Pentru proiectul Emotional Architecture 4, Călin Dan analizează şi documentează „miezul“ unei instituţii, format din angajaţii de acolo şi diagrama existenţială a acestora, în funcţie de clădirea în care sînt nevoiţi să trăiască zi de zi. Accentul care alunecă de la expunerea spaţiului public, prezentă în lucrările sale anterioare, spre interiorul unei instituţii (Ministerul Locuirii, Planificării Teritoriale şi Administrării Ambientale, MinVROM), determină o nouă ramificaţie a proiectului, strîns legată de microcomunităţile şi microstructurile de putere, uneori la fel de importante precum ierarhiile politice şi sociale evidente.

Cartea Emotional Architecture 4 poate fi interpretată ca un jurnal al relaţiei dintre artist şi instituţia-gazdă, conţinînd fotografii şi note care documentează această experienţă şi, de asemenea, o parte teoretică, formată din textul istoricului de artă Judit Angel despre acest proiect, şi interviul luat artistului de Adela Marcu. Suportul vizual porneşte de la cercetarea unui „trib organizaţional“ (Bogdan Ghiu) din interiorul MinVROM, pe care artistul nu-şi propune să-l diagnosticheze sau să-l „bruscheze“, ci să-l urmărească prin ceea ce Judit Angel numeşte, în eseul publicat în volum, o „cartografiere emoţională“.

În perioada februarie – martie 2008, Călin Dan s-a „infiltrat“ ca stagiar în cadrul MinVROM de la Haga. Stagiul său a fost din start gîndit ca o documentare la faţa locului a colectivului de angajaţi, în relaţie cu imaginea publică a acestei instituţii. Realizată în perioada 1986-1992, după desenele arhitectului Jan Hoogstad, clădirea ministerului a fost încă de la început controversată, reprezentînd ultimul exemplu de arhitectură oficială din Olanda. După finalizarea acestei clădiri, guvernul a decis ca pe viitor să îşi aleagă sediile din oferta existentă pe piaţa imobiliară. Iniţiativa de a construi MinVROM face parte dintr-un program al guvernului olandez de atunci (de la sfîrşitul anilor 1980) de a aduce laolaltă toate departamentele Ministerului Locuirii, Planificării Teritoriale şi Administrării Ambientale, din Haga, Zoetermeer şi Leidschendam, într-o singură clădire, special proiectată în acest sens. Fiind vorba despre aproape trei mii de angajaţi care urmau să populeze acest spaţiu, Jan Hoogstad a încercat să înlăture pericolul senzaţiei de claustrofobie şi a sindromului numit sick building (o stare pronunţată de disconfort din cauza lipsei de oxigen din interiorul clădirilor sau a poluării la care sînt supuşi angajaţii din cauza proximităţii zonelor cu un trafic foarte intens), gîndind o clădire alcătuită din două straturi transparente, suficient de distanţate unul de altul, astfel încît să se creeze între ele o seră cu vegetaţie şi un microclimat optim. Datorită acestui spaţiu de protecţie care izolează interiorul, asigură nivelul necesar de oxigen în spaţiile de lucru şi lasă lumina naturală să pătrundă în birouri, MinVROM este considerat unul dintre primele exemple ale arhitecturii sustenabile din Olanda. În ciuda aprecierii de care s-a bucurat clădirea ca realizare arhitecturală, ea a fost, de-a lungul timpului, intens criticată de angajaţii care au populat-o. Proiectul lui Jan Hoogstad a rămas unul idealist, despre care funcţionarii guvernului cu care a stat de vorbă Călin Dan spuneau că niciodată nu a fost cu adevărat transparent din punct de vedere social, legătura cu exteriorul s-a creat în mod artificial, iar imaginile suprapuse prin transparenţa pereţilor au dus la o „iluzie perforată“, fiecare imagine fiind reflexia unei alte imagini într-o carcasă de tip acvariu.

Rolul etic al artistului, despre care vorbea şi Bogdan Ghiu în prezentarea cărţii, este de a lua parte activ la comunitatea sau societatea despre care arhitectura încearcă să construiască o naraţiune. Prezenţa lui Călin Dan în clădirea guvernului a însemnat o apropiere mai mare de obiectul de studiu, de oamenii din jur şi de istoria locală care îşi revendică drepturile. Călin Dan a participat în timpul rezidenţei MinVROM la şedinţele de lucru ale angajaţilor şi la toate activităţile instituţiei, încercînd să cunoască îndeaproape ierarhiile departamentelor de acolo. Fotografiile sînt mărturiile acestor activităţi, nu au nimic înscenat şi fac parte dintr-un flux de impresii şi senzaţii completate de textele din carte. Artistul fotografiază adesea, din unghiuri imposibile, compoziţii atipice, apropiindu-se uneori excesiv de cîte un obiect sau personaj, astfel încît contextul larg se pierde. Călin Dan explică în interviul care încheie volumul Emotional Architecture 4, acordat Adelei Marcu, faptul că ceea ce îl interesează cu adevărat în acest moment este destinul unei clădiri, şi nu clădirea în sine. Felul în care clădirile îmbătrînesc, sînt restaurate şi agresate, mor şi sînt îngropate reprezintă pentru Călin Dan o fascinaţie mai mare decît semnificaţia lor vie, într-un moment de manifestare completă a puterii şi dominaţiei. Vulnerabilităţile construcţiilor şi asocierea dintre ciclul „biologic“ al unei clădiri şi cel istoric fac ca apropierea artistului de „materie“ să se petreacă în primul rînd la nivel empatic, senzorial, şi de-abia apoi cultural, analitic. Între timp, clădirea MinVROM a fost evacuată şi ministerul s-a redistribuit în alte organisme guvernamentale care i-au preluat funcţiile. În prezent, nu se cunoaşte destinaţia acestei clădiri sau semnificaţia cu care va fi reînvestită. 

* Citat din prezentarea lui Bogdan Ghiu de la vernisajul expoziției și lansarea cărții Emotional Architecture 4. Despre aceeaşi carte, Bogdan Ghiu a mai scris aici.

Diana Marincu este doctorandă la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti, Istoria şi Teoria Artei, cu o cercetare despre curatoriatul contemporan şi discursul despre alteritate formulat de expoziţiile occidentale construite în jurul unor criterii politico-geografice.