Pe 5 decembrie, la The Ark (Calea Rahovei nr. 196 A), chitaristul José Gonzalez va concerta în a doua seară suedeză produsă de One Event. Cu Veneer, debutul din 2003, José Gonzalez, trubadurul suedez de origine argentiniană, este responsabil de a fi scos unul dintre cele mai bune albume ale revival-ului neo-folk din ultimul deceniu. Parcursul său e la fel de ciudat ca muzica pe care şi-a pus semnătura. Copil de emigranţi, pasionat de rock-ul latin şi exprimîndu-şi treptat admiraţia neabătută pentru folkistul cubanez protestatar Silvio Rodriguez, pe care nu încetează să-l citeze în toate interviurile drept cea mai mare influenţă, şi-a împărţit adolescenţa între muzică şi studii. Doar că ritmurile spre care se concentra pe atunci erau mai curînd din zona alternativă/punk americană, după cum o dovedesc participările timpurii la colectivul Back Against the Wall; continuate de cele cu trupa (tot hardcore, după propriile-i mărturisiri) în care a activat ca basist pînă în ’98, Renaissance. Apoi, între orele de chimie (specializarea aleasă pentru facultate), a început să compună şi să înregistreze acasă piesele care aveau să compună Veneer. Scos de Imperial Records, un mic label suedez, Veneer şi-a găsit, încet, dar sigur, drumul spre public, ajutat şi de clipul publicitar Sony care folosea cover-ul acustic la "Heartbeat" al conaţionalilor The Knife; dar şi de apariţia "Crosses" pe coloana sonoră a serialului care e responsabil pentru promovarea a tot ce e mai bun (şi mai rău!) în materie de alternativ, folk şi diverse alte lucruri băgate brambura sub tot mai găunoasa etichetă de indie " desigur, The O.C. Cînd cei de la Mute US s-au hotărît să relanseze albumul, prin 2005, şi în State, a început şi notorietatea rezervatului cantautor. Care nu s-a lăsat impresionat de comparaţiile obsesive cu Nick Drake ori de observaţiile răutăcioase care sugerau că îi ies mai bine preluările " oricum stranii " după nume dintre cele mai diverse (Springsteen, Joy Division, Kylie, Low) decît materialele originale. Şi continuă, în 2007, cu In Our Nature (care conţine şi el un cover, după Massive Atack, "Teardrop"), dincolo de substratul pseudofilozofic al textelor, să exploreze cu chitara-i clasică o zonă misterioasă şi obscură, abia murmurată, ce pare făcută să vorbească mai curînd inimii decît intelectului ori membrelor. Ceea ce îl face încă mai interesant.