Acum un an, cînd am aflat pentru prima dată de acest subiect, m-am amuzat copios, apoi am devenit, brusc, serios. Delta Văcăreşti – de fapt, un imens teren viran, inundat şi infestat de tot felul de gunoaie, dar populat, se pare, cu nişte specii rare de păsări – ar trebui declarată zonă protejată şi transformată în „rezervaţie urbană“, au susţinut, atunci, cîţiva activişti ecologişti. Un proiect măreţ şi utopic, contrazis rapid de mulţi cetăţeni care au spus că mai bine s-ar asana terenul mîlos, şi spaţiul s-ar amenaja drept parc. În sfîrşit, au existat şi alţii care susţin că odată ce vor fi rezolvate litigiile cu privire la terenul respectiv, acolo ar putea fi construită o nouă zonă rezidenţială. Pînă una-alta, întreaga zonă bălteşte în continuare şi nimeni – nici primăria, nici vreo ONG de mediu – nu reuşeşte să-i dea o întrebuinţare viabilă. 180 de hectare de teren nefolosit, împrejmuit de garduri ruginite îşi caută (încă) rostul.

O dispută asemănătoare, dar mult mai substanţială şi, se pare, decisivă, are loc zilele acestea la Berlin. Pe 25 mai, locuitorii capitalei Germaniei vor vota nu doar la alegerile europarlamentare, ci şi în cadrul unui referendum local cu privire la viitorul vechiului aeroport Tempelhof. E un subiect sensibil care pare să-i intereseze pe berlinezi mai mult chiar decît alegerile pentru Parlamentul European. Tempelhof are într-adevăr o istorie încărcată. A fost un aerodrom important petru Luftwaffe, dar şi unul dintre primele lagăre de concentrare naziste. Sute de deţinuţi politici au fos obligaţi să lucreze în atelierele de la marginea pistei, pentru a asambla avioane şi armament. După încheierea războiului şi împărţirea Germaniei (şi a Berlinului), Tempelholf a rămas singurul aeroport berlinez din zona Aliaţilor. În anii 1948-1949, cînd sovieticii au tăiat toate căile de acces către partea de Vest a oraşului, pe aeroportul Tempelhof au aterizat toate avioanele care aprovizionau populaţia izolată. Ambele istorii au rămas în conştiinţa publică iar aeroportul însuşi, astăzi nefolosit, e considerat un spaţiu memorial.

Unii cetăţeni – cei care au şi iniţiat procedurile pentru referendum – consideră că aeroportul ar trebui să fie conservat în starea actuală: cu cele două piste deschise pentru plimbări cu bicicleta sau rolele, cu spaţiile verzi dintre benzile de asfalt, dar fără intervenţii comerciale (de genul chioşcurilor cu îngheţată şi băuturi). Autorităţile locale vor să desfiinţeze o parte din anexele aeroportului pentru a construi acolo blocuri de locuinţe, şi să transforme centrul aeroportului, adică zona pistelor, într-un parc.

Prioritatea nu e să construiască acele clădiri noi, căci la Berlin încă există spaţii de locuit în exces, ci să dea un sens acelui spaţiu imens şi nefolosit, din centrul oraşului. Cei care se opun văd în aeroport un ceea ce era „Zona“ în filmul lui Tarkovski: un spaţiu în care legile din lumea „normală“ se suspendă. Urbanistul Hildebrand Machleidt descrie aeroportul Tempelhof ca pe o „periferie interioară“: în centrul oraşului Berlin, această „stepă“ de 300 de hectare ar trebui învestită cu un rol şi un rost – susţine el într-un articol din Frankfurter Allgemeine Zeitung.

Dar nu doar binomul centru-periferie s-a inversat la Berlin. Şi clivajele politice par să se fi răsturnat. Progresiştii sînt, acum, conservatorii. Oricare ar fi rezultatul referendumului, berlinezii vor fi cîştigaţi. Căci au supus dezbaterii publice un proiect mare şi important pentru oraşul lor. „Periferia“ devine importantă pentru că ocupă un loc central în interesele cetăţenilor.