Lucrarea Gheorghe a lui Dumitru Gorzo (n. 1975), realizată din părţi ale casei din Maramureş în care artistul a copilărit și în care a crescut, poate fi vizitată în curtea MNAC din Bucureşti, pînă la finalul lunii august. 

Prima etapă de deconstruire a casei, pe care publicul o cunoaște din expoziția „Contagiune“, 2017, de la ArCuB, şi prezentată în filmul Reziliența, este urmată de această etapă finală în care folosiţi resturile casei, în prezent avînd un statut echivoc între sculptură și instalație. Cum vă raportaţi la acest tip de lucrare și cum am putea să ne raportăm noi?

O să înșir aici niște gînduri pe care îmi iau libertatea să le alterez și poate chiar să le contrazic ulterior. Nu e o formă de a evita asumarea și nici o tentativă obscură de a bagateliza acest interviu, este pur și simplu felul meu de a-mi asuma dreptul de a nu avea dreptate. Datele tehnice, ca material, durată, instrumente etc., nu fac obiectul paragrafului anterior.

Am să încep cu materialul și insist asupra faptului că „Gheorghe“ este făcut din lemnul casei, din carnea acesteia și nicidecum din resturile ei. În momentul în care o dărîmam eram conștient că materialul devine „Gheorghe“ și casa știa că devine sculptură. E drept că ar fi fost dărîmată oricum, dar nu aș fi făcut-o eu. În ceea ce mă privește, „Gheorghe“ este o lucrare de limită. Prinsă între stări diferite și putînd fi revendicată de mai multe limbaje, sculptură, arhitectură, instalație, obiect, aceasta devine un fel de animal ce refuză încadrarea imediată. Aș putea spune ce nu este „Gheorghe“, însă i-aș reduce o bună parte din povestea post-expunere, cînd problemele mele cu forma încetează și, în cazurile fericite, încep problemele celorlalți.

Primul și cel mai important aspect este relația cu casa-construcție, cu arhitectura acesteia, lucru care, după mine, face ca „Gheorghe“ să aibă pînă la final o relație cu arhitectura în general. Începe cu intervenția în coaja casei, intervenție ce conține Reziliența, și continuă cu folosirea materialului casei într-un obiect-sculptură ce devine relație odată cu amplasarea finală. Trebuie amintită neapărat colaborarea noastră în acest proiect, colaborare înțeleasă ca mediu de lucru.

Simplificînd, aș putea spune că „Gheorghe“ conține cîteva tone de lemn, straturile din istoria casei, toată experiența mea cu arta și colaborarea noastră.

Primele semne ale lucrării apar şi în alte medii sau în schițele anterioare?

„Gheorghe“ apare în discuțiile noastre. Între „Gheorghe“ și „Beyond and Within“ (2018), de la SLAG Gallery, sînt cateva similitudini, însă lucrarea prezentată la MNAC e totalmente nouă și pentru mine. E un proiect făcut din suprapuneri, de la cele fizice la cele legate de informație, continuînd cu cele psihice, trecut prin schimburile dintre noi doi, sfîrșind în muncă și devenind nu știu încă exact ce, odată cu amplasarea între cele două semne ale puterii din România, Parlamentul și Catedrala. E o formă nouă. Am făcut o schiță destul de apropiată la București, undeva pe lîngă Obor, și alta la Ieud, înainte să construiesc „Gheorghe“. Chiar dacă exista ceva similar pe undeva prin desenele mele, în momentul de față nu îmi vine ceva clar în minte și oricum forma finală a fost pe lîngă intenție, o negociere cu posibilitățile materialului, limitele propriului meu corp și amprenta casei al carei material îl conține.


— Dumitru Gorzo

Cînd și cum v-aţi gîndit să expuneţi casa?

Prima intenție a fost o continuare directă a primului proiect legat de casă, un fel de Reziliență lărgită. Din aproape în aproape s-a ajuns la „Gheorghe“. Dintr-o sumă de încercări plus colaborarea cu MNAC. Ce-i drept, cîndva prin 2007 am fost foarte aproape de realizarea unui proiect legat de casă, însă era o construcție nouă care repeta forma celei vechi, ai cărei pereți urmau să devină panouri sculptate și care ar fi fost protejate de un ciopor de babe maramureșene, în expunerea finală.

Materialul cu care aţi lucrat e plin de memoria personală. Dintr-o altă perspectivă nu e o expoziție, ci mai degrabă o lucrare amplasată într-un spațiu deschis.

Lucrez rar cu elemente readymade, chiar dacă recuperez lucruri și îmi place ca materialul pe care mă manifest să aibă o oarecare personalitate, o prezență care se încarcă. Pînza, spre exemplu, e neutră. Exagerînd, aș putea spune că primește orice în mod aproape egal. Atunci cînd lucrezi cu un material care a fost altceva, pe lîngă suprafața de lucru ai parte de o relație cu informația și aparența respectivei suprafețe. După cum pomeneam mai devreme, povestea cu casa e una veche. Aș putea spune că aveam în cap o formă-casă pe care trebuia neapărat să o scot, să o pun undeva. Linia centrală a demersului a fost crearea unui obiect autonom dintr-o cantitate de material care se întîmplă să fi fost casa mea, care trebuia să fie o casă. Și a fost să fie casa copilăriei mele.

Ce semnifică acest titlu-nume?

Titlul o adună, „Gheorghe“ e cineva. Forma asta care se desface sau se strînge, care nu doar că are multe sensuri, dar e o sumă de direcții și accidente, avea nevoie de un nume care s-o cuprindă. Titlul „Gheorghe“ e o afirmație: această formă arhitectonică este un obiect, este o prezență fizică compactă care se reprezintă pe sine.

Există legături cu dimensiunea morală și mistică a eroului creștin Sf. Gheor-ghe?

„Gheorghe“ văzut ca Sfîntul Gheorghe nu are nici un fel de legătură cu intențiile și demersul meu. Pe lîngă asta, referințele traditionalist-creștine figurează pe Dîmbovița, din cîte îmi dau seama, printre esențele tari și asta riscă să apese excesiv pedala sensului. Tocmai subiectivarea o abstractizează și o proiectează într-o multitudine de posibilități.

Obiectul nu mai e inert, are o calitate afirmativă și dialogică.

Ceva a devenit cineva. În acest caz, „Gheorghe“ ar putea fi o linie care se tot frînge. Avem un șir de dubluri: două continente, lumea veche și lumea nouă, casa lui Dumnezeu și casa lui Ceaușescu, apoi volumul octagonal și cubul. Privită așa, lucrarea nu este compusă din cele două volume – calota octagonală și cub –, ci tocmai de linia care le leagă. Sînt cele două edificii gigantice, apoi sînt cele două volume situate între cele două „case“ mari și unite printr-un zid-linie zigzag.

Vă referiţi la o linie de hotar?

Nu e un hotar. Mă gîndesc la semnifica-ția locului gol dintre niște semne grupate. Nu interpretezi ceea ce este vizibil, ci spațiul dintre litere. Semnele indică și, dacă pui două sau mai multe împreună, fiecare înseamnă ceva mai mult. Atunci cînd apare spațiu între ele, acesta poate să devină elementul activ. La „Gheorghe“ nu despre spațiu este vorba, ci despre linia ce leagă volumul octagonal de cub și care ar putea prelua o funcție similară.

Propun să dezbatem și calitatea ei analitică, vorbind despre modul în care aţi gestionat acest act de deconstruire, desfacere și reconstruire.

În general, la casele de bîrne pereții sînt în același timp și scheletul. Atît Reziliența, cît și „Gheorghe“ sînt intervenții ce au un anume grad de brutalitate și aș spune că asta a fost o soluție „tehnică“. Cum să lucrez cu lemnul din casă fără să fiu afectat de straturile de istorie personală și de toată subiectivitatea din jurul acesteia? Atacînd-o. Acest atac a creat un fel de distanță între mine și casă, a făcut-o să devină în primul rînd material de lucru.

E casa un surogat al sinelui?

Habar n-am. Cum tot vorbesc de casa ruptă, casa dărîmată, casa atacată, casa inexistentă etc., nu știu dacă m-aș duce acolo. E cu siguranță parte a sinelui, cel de dinainte de fuga în lume. Făcînd o paranteză și referindu-mă la varietatea proiectelor mele: figurativ, nonfigurativ, instalație, intervenție etc., observ că nu am renunțat la nici una dintre direcțiile pe care s-a întîmplat să le exploatez. Cu foarte puține excepții, pe care mi-e greu să le numesc acum, nu am proiecte încheiate. Le văd ca pe niște propuneri la care am găsit niște rezolvări temporare sau care au trecut prin niște etape de lucru, însă rămîn deschise.

Totodată, e o lucrare amplasată într-un context arhitectural.

„Gheorghe“ e o sculptură care are o prezență arhitectonică. Nu i-aș spune site specific installation, deși suportă tipul ăsta de încadrare. Nu o văd ca pe o expoziție, însă continuarea expunerii la subpanta de la parterul muzeului (MNAC) poate începe o discuție în acest sens.

Cît a durat procesul de la desfacerea casei pînă la ridicarea lucrării și cum a fost privit proiectul de către părinți?

N-aș putea spune exact ce au simțit părinții, în principiu ar fi trebuit să fie o ușurare. Deja țineau în curte o construcție nefolosită de cîțiva ani care se deteriora. Știu sigur că au sesizat ironia din amplasarea ulterioară și s-au bucurat că folosesc lemnul într-o lucrare. Casa a fost dărîmată în trei zile, „Gheorghe“ a fost construit în alte trei și au mai fost trei zile în care s-a demontat, transportat și remontat la MNAC. Suita asta de trei a fost întîmplătoare. 

Citiţi mai multe interviuri și materiale despre arta vizuală contemporană la unrestbucharest.com.

a consemnat Silviu PĂDURARIU