Preşedintele Barack Obama a promulgat în decembrie o lege prin care homosexualilor le este recunoscut dreptul de a se înrola în armata americană. E o lege istorică pentru că anularea acestor interdicţii se discută în parlament de mai bine de 17 ani. E una dintre promisiunile candidatului la preşedinţie Obama şi unul dintre cele mai sensibile puncte pe agenda sa electorală. Legea a fost adoptată pe ultima sută de metri, a unei majorităţi oricum instabile, şi „la mustaţă“, cu cîteva voturi oferite de reprezentanţi ai partidului republican. Nu doar conflictul politic a stîrnit polemici, ci şi clivajele culturale. Pentru că abrogarea articolelor discriminatorii ale legii a presupus dărîmarea unui tabu adînc înrădăcinat în America. 

„Ţara are nevoie de voi, ţara vă cheamă, şi sîntem onoraţi să vă primim în rîndurile celei mai bune armate pe care lumea a cunoscut-o vreodată“ – a spus preşedintele Obama la o recepţie după promulgarea legii. Fraza sună nu doar ca o invitaţie lansată noilor recruţi (într-o armată în căutare de cadre), ci şi ca un îndemn la o normalizare a relaţiilor cu o minoritate care încă nu a reuşit să-şi cîştige toate drepturile. Compromisul de pînă acum – don’t ask, don’t tell – îi obliga pe homosexualii care voiau să se înroleze să îşi ascundă identitatea sexuală. Un compromis cam mare pentru o ţară care se vrea model de democraţie, care promovează drepturile omului şi care respectă, cel puţin la nivel de declaraţii, egalitatea şi principiile non-discriminării. Legea Don’t ask, don’t tell fusese adoptată în 1993 la iniţiativa lui Bill Clinton, care o considera „răul cel mai mic“, în sensul că ea permitea totuşi homosexualilor să intre în armată, cu condiţia să nu-şi dezvăluie identitatea sexuală. Pentru Obama, legea e „doar o jumătate de măsură“, o formă de ipocrizie la fel de nocivă ca interdicţia. În ultimele decenii, nu mai puţin de 14.000 de soldaţi au fost concediaţi pe parcursul serviciului militar pentru că s-a descoperit că erau homosexuali – susţine Le Monde care citează rapoarte ale Asociaţiilor de luptă împotriva discriminării. Statisticile sînt considerate exagerate de către republicani (nu există rapoarte oficiale care să o ateste), însă urmările acelei legi ipocrite sînt încă de investigat. Mai multe bloguri specializate în dezvăluiri din domeniul militar au sugerat că cel care ar fi putut furniza site-ului Wikileaks deja cunoscutele documente ar putea fi un anume Bradley Manning, (fost) soldat presupus homosexual. Frustrarea de a nu-şi fi putut continua cariera militară declarîndu-şi identitatea sexuală l-ar fi determinat să „vîndă“ informaţiile.

După promulgarea noilor reglementări, va mai dura cîteva luni pînă cînd armata va fi pregătită să-i încadreze pe homosexualii declaraţi. După adoptarea legii, secretarul de stat pentru apărare a explicat că guvernul va lucra „cu precauţie, cu metodă, dar cu hotărîre“ pentru a găsi formulele de aplicare ale legii. Chiar şi faptul că se caută variante „cu precauţie“ şi „cu metodă“ arată că tabuurile nu au fost încă spulberate. „Hotărîrea“ arată măcar că există intenţii serioase. 

Cum polemicile parlamentare pe tema acestei legi au fost preluate şi de media, era şi firesc ca dezbaterile să nu rămînă doar în sfera celor vizaţi direct de actul normativ. Campaniile pro şi contra, democrate şi republicane şi-au găsit purtători de cuvînt (sau denigratori) printre vedete. Lady Gaga s-a numărat printre susţinătorii cei mai zgomotoşi, printre altele şi pentru că tonul campaniei s-a potrivit de minune cu propriile incertitudini sexuale. Pînă la urmă, n-a făcut prea mari servicii democraţilor pe care îi susţinea (fără să-i fi fost cerut acest lucru). Dimpotrivă, i-a discreditat. Dar ce mai contează… Dacă legea ar fi fost adoptată prin anii ’60 (atunci cînd mai peste tot în Occident se înregistrau primele victorii în combaterea discriminării) probabil că filmul Hair ar fi avut cu totul alte mize (şi intrigi). Apropo: cred că hipioţii de azi – oare mai exită hipioţi în SUA? – ar putea să-şi redefinească agenda.