Noi nu stăpînim adevărul; adevărul ne stăpînește pe noi.

M. EMINESCU

Abia ieșim din Sărbătorile sfîrșitului/începutului de an și calendarul ne pune să trecem prin primul exercițiu colectiv de autenticitate: 15 ianuarie. Nu mă refer la ceea ce se cheamă Ziua Culturii Naționale. O zi festivă instituită prin ucaz nu te obligă, sufletește, la nimic. E doar gesticulație instituțional-patetică a unor funcții înalte și atît. Mă refer la ziua de naștere a lui Mihai Eminescu. De cînd sîntem liberi să spunem ce vrem și, mai ales, de cînd media s-au socializat, mulți dintre noi nu-și pot reprima nevoia să spună ceva despre Eminescu pe 15 ianuarie. Dacă încerci o cuprindere generală a acestor exprimări și compari, de la an la an, cu ceea ce s-a spus la această ocazie în trecut obții o fascinantă mărturie care spune puțin despre Eminescu, dar spune enorm, de cumva aproape totul, despre noi, cei care vorbim.

Mormîntul lui Eminescu a devenit cîmpul de luptă principal al unui nesfîrșit război civil cultural al celor care i-au/i-am urmat: oficialii se războiesc cu dizidenții, cei în „poziții”, cu cei din afara „pozițiilor”, autohtoniștii cu globaliștii, naționaliștii cu internaționaliștii, tinerii cu bătrînii, academicienii cu anti-academicienii, savanții cu impostorii, vedetele cu anonimii, cei care scriu cu „â” cu cei care scriu cu „î”, credincioșii cu necredincioșii, paseiștii cu futuriștii – în fine, toți ce se pot război în lumea românească (și cine nu se poate război la noi?) șarjează inamicul pe 15 ianuarie. Ai zice că, din iubire de Eminescu, oricine vorbește românește trebuie să iasă la bătaie de ziua lui.  

Probabil că și în fața acestei tulburătoare tradiții, dl Andrei Pleșu spunea acum cîțiva ani că singurul mod autentic, deopotrivă cuviincios și folositor, în care poate fi sărbătorit Eminescu este să fie citit/recitit. Pe de-a întregul, dacă se poate, și nu prin pasaje decupate. Slavă Domnului, avem ce citi! Eminescu ne-a lăsat o operă imensă. Cuprinderea ei, calitatea ei intelectuală, brilianta expresivitate a limbii sale și, mai ales, sinceritatea totală investită de Eminescu în sutele de mii rînduri pe care le-a scris nu pot să nu impresioneze pe oricine – chiar și pe cei care spun că nu-l gustă sau care nu sînt de acord cu ideile lui.

Partea cea mai controversată a moștenirii eminesciene este publicistica sa politică, concentrată mai ales în ziarul Timpul, scrisă între 1877 și 1883. După părerea mea, gazetăria politică a lui Eminescu este contestată (poate și contestabilă) din două mari motive.

Primul, ține de istoria României și de contextul general al posterității marelui poet. La noi, liberalii au cîștigat nu doar politic, ci și istoriografic competiția cu conservatorii. Ideile liberale și marii lor corifei au reușit să cîștige la scară istorică ceea ce numim, cu vorbele de azi, „războiul de imagine”. Eminescu era un conservator, deci textele lui vin spre noi din tabăra ideologică perdantă, ceea ce induce din plecare cititorului concluzia că ideile lui sînt greșite. Ideile lui Eminescu pare că au pierdut bătălia istorică, așa că cel care le susține este pierdut și el.

Al doilea motiv ține de noi, de cititori. Cînd cineva e genial în poezie, te aștepți să livreze similar în orice altceva scrie. Cînd scrii, ca Eminescu, poezii care trăiesc intens și după un veac și jumătate, care continuă să inspire, să farmece, să formeze sensibilități și să creeze atașamente, ar fi de așteptat pentru mulți cititori să fii la fel și în gazetăria politică. Adesea, texte foarte bune ale unor autori geniali sînt socotite nesatisfăcătoare doar pentru că sînt doar foarte bune și nu geniale. Eminescu este, parțial, victima acestui gen de așteptare.

Printre multele sale idei valide, se află cîteva care sînt ne sînt respingătoare astăzi. Mă refer la puseele lui xenofobe și antisemite. Or, în lumea superficială în care trăim, pînă și autori de mare anvergură precum Eminescu sînt clasați imediat pe baza unui singur factor. Așa se face că, pentru unii, dacă în publicistică Eminescu e xenofob, atunci e descalificat în totul; după cum pentru alții, dacă e genial în poezie, atunci în orice literă a pus el pe hîrtie, fie și hîrtia de ziar, există geniu! În realitate, nimic nu este mai lipsit de omogenitate decît genialitatea...

Nu în ultimul rînd, și Eminescu, ca și alți mari autori vechi de peste tot, se confruntă cu întărirea „recentismului”. Omul recent nu mai poate citi nimic altfel decît prin lupa timpului său. Un fel de orgoliu absolut al prezentului îl face pe cititor incapabil să-și supună mintea exercițiului de a gîndi așa cum gîndeau cei de dinainte. Dimpotrivă, asta e ceva rău, de evitat. Tot ce se scria acum un veac și jumătate se citește ca și cum s-a scris acum. Și se judecă astfel. Nu insist, aceasta este o temă foarte amplă în sine – spun, doar, că Eminescu e și el supus aceluiași raționament procustian.

Totuși, eu cred că gazetarul Eminescu de acum un veac și jumătate e mai bun decît oricare alt condeier din presa noastră de azi. Nu a fost așa mereu. Cred că în gazetăria interbelică, de pildă, am avut condeie superioare lui Eminescu. Dar azi, căderea jurnalismului este într-atît de dramatică încît Eminescu rămîne un vîrf impresionant așa cum rămîne descoperită după refluxul maxim cîte o stîncă, altfel acoperită complet de ape la cel mai înalt flux.

Așadar, care sînt calitățile prin care Eminescu surclasează orice „formator de opinie” din presa noastră, socială sau nu?

Mai întîi, Eminescu mobilizează în publicistica sa o cultură generală de o vastitate și de o profunzime inimaginabile astăzi. Rezervorul de „cultură generală” din care își trag resursele articlierii români de astăzi este o băltoacă în zi cu soare față de oceanul nesfîrșit pe care-l punea la lucru Eminescu. Și mai adaug și că Eminescu avea în cap, la purtător, acea cultură, căci nu existau cîrjele ignoranței noastre, Google și Wikipedia.

În al doilea rînd, calitatea limbii pe care Eminescu o scria la ziar era incomparabilă cu exprimările confuze, șchioape, oarbe și, vai!, chiar mute specifice presei noastre de azi. Neîndoielnic, exercițiul poetic se simte în gazetăria eminesciană. Cînd e gazetar, poetul scrie viu, colorat, puternic, expresiv, în infinite nuanțe; stăpînește virtuoz limba așa cum un mare violonist își stăpînește instrumentul și e în stare să scoată mii de nuanțe din vioara sa. În publicistica lui Eminescu găsim o limbă română frumoasă pur și simplu. Această publicistică este, în sine, o mare victorie a limbii noastre, care se dovedește a fi nu doar potrivită pentru lirism, ci și pentru contondența politică. Despre modul în care presa noastră de azi dezonorează limba română nu e cazul să detaliez.

În al treilea rînd, coerența ideilor sale politice impune și, în fond, arată caracter. Dacă citești textele actuale și textele de acum, să zicem, trei-patru ani ale vedetelor jurnalismului nostru trebuie să vezi semnătura ca să știi că au același autor, atît sînt de contradictorii. La Eminescu, ideile mari sînt aceleași, astfel că e limpede care îi era crezul. Pe lîngă consistență, coerența este și ea o calitate care a părăsit aproape cu desăvîrșire mediul nostru jurnalistic. Găsind alibiuri – totuși, greu de înghițit – în teoriile adevărului plural și ale post-adevărului, presa noastră de acum zburdă iresponsabil și fără pic de preocupare azi pentru ceea ce a zis ieri. Ei bine, Eminescu arată o responsabilitate față de propriile sale idei și o asumare a acestora ce pare de-a dreptul eroică cititorului de azi.

În fine, adaug inima. Presa la modă azi este fie rece, cinică, cu autorul cumva detașat de subiect în căutarea „obiectivității”, fie viscerală, enervată, iritată, vituperantă. Se scrie fie din creier (cît are fiecare, bineînțeles), fie din rărunchi. În schimb, nu se mai scrie deloc din inimă. Eminescu a fost un mare polemist, cum se știe. Dar toată polemica lui nu venea din viscere răscolite de crize de nervi, ci dintr-o inimă fierbinte. E o mare diferență să „înjuri” pentru că ți se urcă sîngele la cap și să „înjuri” pentru că ai fost rănit în inimă. Se simte imediat. Or, Eminescu este în fiecare rînd publicistic numai inimă.

În fine, pentru că inima e ceea ce pune Eminescu pe masă cînd scrie politică, antrenînd convingerile lui cele mai puternice dobîndite toate prin studiu (corespondența lui cu Maiorescu, mai ales cea din anii vienezi și imediat post-vienezi arată, impresionant, cum s-a consolidat spiritul conservator în Eminescu, prin studiu și exercițiu intelectual), invoc și onestitatea. Marea lui onestitate! Și poate că, dacă tot am trecut rapid în revistă ce-l distinge pe Eminescu de gazetarii români de astăzi, cu asta ar fi trebuit să încep...