Este unul dintre cei mai importanţi intelectuali argentinieni de azi. Tomás Abraham (n. 1946, Timişoara) a emigrat împreună cu familia în Argentina în 1948 şi şi-a petrecut adolescenţa la Buenos Aires. Între anii 1967 și 1972 a urmat studii de filozofie şi sociologie la Paris, lucrînd cu Althusser, Foucault şi Deleuze. Și-a început cariera universitară în anul 1983, colaborînd cu universităţi de pe tot continentul sud-american şi din Europa, şi este în prezent profesor emerit al Universității din Buenos Aires. Dintre cărţile sale, amintim: Pensadores bajos (1987), Los senderos de Foucault (1989), Foucault y la ética (1989), La guerra del amor (1992), Historias de la Argentina deseada (1994), Batallas éticas (1995), El último oficio de Nietzsche (1996), El último Foucault (2003), Fricciones (2004), La máquina Deleuze (2006), Rorty, el amigo americano (2010), Shakespeare, el antifilósofo (2014), Mis héroes (Ensayo de admiración) (2016), El deseo de revolución (2017).

Textul de mai jos reprezintă conferința susținută în cadrul Congresului despre Identitate, Universitatea Reformată „Káspár Károly“ din Budapesta, 6 aprilie 2017. 

Nu e ușor să fii evreu în Argentina, dar era mult mai dificil să fii evreu în România și în Ungaria. Nu doar dificil, ci chiar imposibil. Eu, la fel ca mama mea, m-am născut în Timișoara. Tatăl meu s-a născut la Sighișoara. Ea are trăsături sîrbești, tatăl meu, o figură mai degrabă germanică. Ei au fost bilingvi, au vorbit maghiară și germană. Nu i-am auzit niciodată vorbind în limba română. Potrivit romanului de familie, primul cuvînt pe care l am spus a fost „vonat“, adică „tren“, în limba maghiară. Un cuvînt care, cu o ironie de gust îndoielnic, a fost doar un diagnostic a ceea ce s-a întîmplat cu poporul meu în Europa celui de-al Doilea Război Mondial.

Printr-una dintre acele minuni sau capricii pe care le are soarta, părinții mei, care au trăit în Timișoara, au supraviețuit genocidului. Trenurile care duceau evreii staționau, din cîte mi-au spus, la patruzeci de kilometri de centrul orașului. Tatăl meu a fost trimis la muncă forțată, ambii au trebuit să se supună segregării impuse de autorități, care le restricționau călătoriile, le refuzau accesul în anumite spații, i-au separat de restul comunității naționale, dar le-au salvat viața. Nu același lucru s-a întîmplat cu rudele care au rămas în Transilvania. Au fost ucise de naziști. Ramura paternă, familia Abraham, provenind din satele din jurul orașului Cluj, a dispărut fără urmă. Nu am reușit să aflu cine au fost. Străbunica din partea maternă a fost de asemenea ucisă și nici măcar nu-i cunosc numele.

Părinții mei m-au învățat să vorbesc în limba maghiară și nu în limba germană. Mama nu a vrut să vorbim despre acest lucru, din cauza a ceea ce s-a întîmplat în război, deși lecturile ei erau întotdeauna în limba germană și nu în limba maghiară. Cînd discutau despre o problemă pe care nu doreau să o înțeleg, o făceau în germană. Mi-au rămas în memorie cîteva cuvinte care nu prea mi-au fost de folos în munca mea de profesor de filozofie: „haiss“, fierbinte, un avertisment pentru a mînca supa încet; „fertig“, un semnal prin care ne-am putea ridica de la masă; „Kistihand“, salutul protocolar pe care tatăl meu îl oferea doamnelor; „schluz“, pentru a încheia ceea ce făceam, și alte cîteva asemenea cuvinte.

Tatăl meu, la douăzeci și cinci de ani, a decis că stalinismul nu îi oferea un viitor. Avea o mică fabrică de ciorapi, o afacere pe care o moștenise de la mama lui văduvă, însă nu reușea să se descurce doar cu ajutorul ei pentru a întreține casa. Mama a aparținut unei familii burgheze, care a trimis-o la o școală cu internat, unde a învățat bazele limbii franceze, și s-a îndrăgostit la cincisprezece ani de tatăl meu, care în adolescență completa veniturile familiei sale dînd lecții particulare colegilor de liceu și altor doritori, cum era și fratele mamei mele. Așa s-au întîlnit.

Buenos Aires

Numele de familie al mamei mele este Spitzer, ceea ce înseamnă „ascuțitoare“, sau ceva asemănător, în limba germană. În 1948 au părăsit România, iar la 13 octombrie, în același an, am ajuns în Buenos Aires. Aveam un an și zece luni, iar părinții mei aveau douăzeci și ceva. Părinții mei nu vorbeau despre România. Nu erau nostalgici. Nu am auzit cuvîntul „refugiat“ în casa mea, nici „exilat“, am fost imigranți, ca milioane de argentinieni.

Într-o zi, eram deja adult, am descoperit că în certificatul meu de naștere scria că sînt „protestant“. Am întrebat care era motivul pentru această nouă identitate și tatăl meu mi-a spus că era o cerință diplomatică, deoarece cota de evrei pe care Argentina era dispusă să o primească fusese deja atinsă. A fost o convertire de afaceri. Dar eu sînt evreu, nu mă îndoiesc de acest lucru. Sigiliul identității este dat de numele meu patern, Abraham, fondatorul monoteismului, iar istoria mi-l dă, din moment ce trăiesc din întîmplare.

Șansa unei nașteri este dată de genetică, deoarece sîntem rodul unei întîlniri între un spermatozoid și un ovul între milioane de adevărate nepotriviri, dar, în cazul meu, șansa este, de asemenea, verificată de faptul că m-am născut puțin mai devreme – m-am născut la trei ani după căsătorie, în mijlocul războiului părinților mei – și, dacă m-aș fi născut la patruzeci de kilometri depărtare de orașul meu, nu aș fi aici să povestesc această biografie minimală.

Am spus la început că nu este ușor să fii evreu în Argentina, dar este posibil. Presupun că această dificultate este universală, cu excepția Israelului și a Manhattan-ului. Familia mea și cu mine am găsit în țara mea, adică Argentina, libertate. Cu alte cuvinte, ospitalitate.

Tatăl meu nu a fost „să facă America“, așa cum spune o expresie de un antisemitism vulgar, pe un ton de batjocură, ci ca să scape de România din timpul războiului și de după război, adică de opresiune și rasism. A început să fabrice ciorapi într-un atelier din zona de vest a marelui oraș Buenos Aires, ceea ce a devenit în timp o afacere importantă. Produsele se comercializau într-o zonă în care conviețuiau armeni, sirieni și libanezi catolici și musulmani, evrei așkenazi, sefarzi și galicieni.

Tatăl meu, un om slab și înalt, a fost atașat de viața la țară, în paradisul cărnii de vită. Cînd se întorcea seara acasă cu trenul, mîncam un „puchero“, adică un fel de ghiveci, numit în Spania „cocido“ și în Franța „pot-au-feu“, care, în Argentina este o mîncare făcută într-o oală în care fierbe o bucată mare de carne de vită, cîrnați, sîngerete, coadă de vită, șuncă și diverse legume. Înainte de a ajunge să guste cina familială, gulașul sau „csirkepaprikas“ sau „töltötkaposzta“ făcut de mama mea – feluri de mîncare care se digeră foarte lent –, trenul staționa într-o gară din vecinătatea Flores, iar el se oprea pentru a mînca o pizza cu mozzarella, pentru gustul bucătăriei naționale ce provine din Italia.

După cum ați observat, am enumerat o serie de identități naționale în această anecdotă, cum ar fi sirienii, libanezi, armenii, galicienii și bascii – aceștia din urmă la fabricile de produse lactate –, italienii, evreii, la care se pot adăuga și japonezii care se ocupau de curățarea și călcarea hainelor în curățătoriile pe care le dețineau și cei care au mers să lucreze în fabrica tatălui meu: slovenii. Aceștia din urmă au emigrat din Iugoslavia lui Tito, mulți au participat la război de partea fascistă, și puteam găsi printre ei chiar și monarhiști. În orice caz, toți simpatizanți naziști, lucrători angajați de un evreu, într-o Argentină peronistă care primea evrei, unii convertiți în acte, alții nu, și naziști, unii deghizați, alții nu.

La această lume pluralistă dintr-o țară care, la recensămîntul din 1914, număra în orașele sale mai populate, precum Buenos Aires, capitală și regiune, și Rosario, mai mulți străini decît băștinași, s-a alăturat propria mea familie cu soția mea, femeie catolică, cu tatăl provenind din Bavaria și mama din Austria. Este soția mea de mai mult de treizeci de ani, pe care am cunoscut-o avînd două fiice dintr-o primă căsătorie cu un bărbat de origine britanică, una născută la Londra și una în Nigeria, dar care are cetățenie germană după mama sa.

Am o fiică dintr-o primă căsătorie cu o argentiniană de origine slavă, cu un tată provenit din Odessa, care a avut deja o fiică pe care am crescut-o ca tată creștin. Și sîntem fericiți. A avea povești diferite și geografii diverse este o binecuvîntare, cel puțin pentru moment și pentru mine.

Cine a fost bunicul meu

Acum cîțiva ani mi-am invitat părinții în România, am fost toți patru, părinții mei, care nu au mai fost aici de o jumătate de secol, soția mea și cu mine. Am ajuns la Budapesta, unde am stat cîteva zile. Am descoperit că nu înțelegeam adulții care vorbeau maghiară, deoarece puținul pe care mi-l aminteam nu era suficient pentru a conversa cu cineva. Maghiara mea este la nivelul copiilor și, conform educației severe primite, pot spune vă rog, vă mulțumesc, bună dimineața și mă scuzați. Există un cuvînt definitiv pe care nu îl voi uita niciodată: szemtelen, greu de tradus, dar este ceva de genul lipsit de respect sau fără rușine. Culmea lipsei de respect.

Pentru soția mea, care cunoaște limba germană, dar nu maghiara, am propus ca, în orice situație, să spună doar: „Nem ertem magyarul“ („Nu înțeleg limba maghiară“). În această situație am încercat vinuri bune, am mîncat un gulaș cu viori – ați putea mînca vreodată un gulaș fără vioară? – și ne-am dus la Sinagoga Mare, unde un ghid ne-a spus istoria templului și, la o întrebare despre evreii din timpul războiului, mi-a spus că mulți au murit de foame și de frig, din cauza lipsurilor și a climei. Un fel de calamitate vegetativă. În fața acestei blasfemii, le-am cerut părinților și soției mele să părăsim imediat casa lui Dumnezeu.

Voiam să știu cine a fost bunicul meu, tatăl tatălui meu, despre care părintele meu nu a vorbit niciodată. El a murit bolnav cînd era foarte tînăr și o poruncă maternă misterioasă îi punea sub tăcere chiar și numele. Însă tatăl meu avea un tată și am vrut să știu unde a fost îngropat. Astfel am ajuns în România și la Sighișoara. Am cunoscut orașul natal, Timișoara. Am fost impresionat de sinagogile lui impecabile în exterior și cu lacăt. Sinagogi fără evrei. Am participat la un Shabat în anexa la o sinagogă închisă, unde am fost ceva mai mult de zece credincioși, cu un rabin numit Neumann pe care tatăl meu l-a recunoscut. Totul era sărac și pustiu.

În Sighișoara, un oraș frumos, am găsit casa copilăriei tatălui meu, și am început să caut mormîntul bunicului meu. Exista un cimitir evreiesc, o sinagogă închisă și doar un evreu în oraș, Erich Răducan, un supraviețuitor de la Auschwitz, pe care în cele din urmă l-am găsit. În perioada de după război, el s-a convertit la creștinism, poate din teama că pogromul nu se va sfîrși niciodată, iar apoi și-a redobîndit identitatea. El a fost responsabil de întreținerea templului. L-a deschis pentru noi, pentru mine și soția mea, în timp ce tatăl meu era cu mama la hotel, amîndoi destul de dezinteresați de acest subiect. Bătrînul a deschis ușile care dădeau în hol și am plîns. Nu am văzut niciodată un templu atît de frumos, locul unde tatăl meu și bunicul meu mergeau la Shabat, cu tăcerea sacrului, curat, cu pereți zugrăviți în culori pastelate – acum revopsite în alb –, desene cu palmieri evocînd Ierusalimul oriental, țesături de culoare bordo, care acopereau altarul, numai evreii lipseau, toți exterminați.

Locul era pregătit pentru o ceremonie frumoasă, dar credincioșii nu erau acolo. Atunci mi-am dat seama că genocidul – nu spun Holocaustul pentru că nu era un sacrificiu, ci o crimă, poate cea mai crudă din istoria omenirii – nu a fost definit doar prin moartea trupurilor, ci și prin eliminarea memoriei lor. Nu mai există ritualuri, cîntece, haine, mese, naziștii și aliații lor au vrut să elimine toate urmele, toate amprentele vieții evreiești. Templul era gol.

Mulțumită bătrînului, am găsit într un caiet vechi, scris cu stiloul, cerneală neagră și litere gotice, numele bunicului meu, Lázaro, locul mormîntului său. Împreună cu Cora, soția mea, m-am dus la cimitirul evreiesc din Sighișoara și am găsit un haos de morminte împrăștiate, pline de mușchi, astfel încît numerotarea locurilor era prea puțin folositoare. Aveam o spatulă și am răzuit pietrele pînă am reușit să identificăm mormîntul bunicului meu. I-am spus tatălui meu, care s-a uitat la mine neîncrezător, l-am forțat să mă însoțească și, cînd a văzut mormîntul, m-a privit și a spus: „E tatăl meu!“ Şi a îmbrățișat piatra.

Am spus că nu e ușor să fii evreu în Argentina. Pe de o parte, din motive istorice, deoarece există o tradiție antisemită de lungă durată, alimentată de un naționalism catolic care avea variate expresii politice. Lunga serie de guverne militare a pus comandanți care simpatizau fascismul italian, precum și Axa din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Ca și în alte părți ale lumii, anti-iudaismul este o parte a simțului comun al proștilor, așa cum a spus marele scriitor Imre Kertesz, sau, după cum a notat Marx, antisemitismul este socialismul imbecililor, pentru că nu cunoștea populismul de astăzi. Însă antisemitismul vio­lent care a avut loc în țara mea, ca și în anii ’20 ai secolului trecut, cînd au existat pogromuri, și atacurile repetate asupra evreilor din anii ’60, cînd organizații precum Tacuara și Garda naționalistă de Restaurare au atacat evreii, un antisemitism care a devenit cunoscut prin captivitatea jurnalistului Jacobo Timerman din timpul ultimei dictaturi militare, acest antisemitism tradițional care a avut loc în ultimii ani a schimbat complet scena cunoscută. Nu mai este vorba despre istorie, ci despre prezent.

Atacul asupra Ambasadei Israelului și sediului comunității evreiești, AMIA, în anii ’90, nu numai că iese în evidență prin numărul victimelor și morților, al rudelor îndoliate, dar și prin faptul că nu există suspecți reținuți și nu se știe nimic despre aceste crime colective. Moartea procurorului Alberto Nisman, care a denunțat acordul dintre susținătorii guvernului Kirchner și Republica Iran, o moarte care are toate elementele să ducă cu gîndul către o crimă, despre această moarte nu se știe nimic. Și această realitate menționată este extrem de periculoasă, deoarece oferă dovezi incontestabile că există o legătură locală bine articulată și protejată, care este apărată de cercuri puternice, legate sau nu de puteri sau organizații străine.

În ceea ce privește țara mea, în ciuda acestor atacuri, nu a încetat să fie o țară care primește imigranți, realitate accentuată recent de numeroasele persoane din țările vecine care vin să trăiască aici. Și repet „țara mea“, pentru că este singura pe care o am. Aici am decis să trăiesc, să am o familie și să fiu preocupat de problemele comunității mele. De aceea am adoptat limba spaniolă ca limbă de exprimare, cu ajutorul căreia predau și îmi scriu cărțile. Am fost educat în Franța, în universitățile franceze m am format și am dobîndit bazele culturale ale activității mele profesionale, în cărțile și sălile de clasă din Franța am găsit primii profesori, în acel ambient am împărtășit dorința de revoluție și o atmosferă de libertate, care a izbucnit în Franța, în luna mai.

Filozofia franceză este o pasiune pe care o am, dar folosesc limba spaniolă din Argentina pentru a o verbaliza. Limba franceză m-a „demaghiarizat“, în măsura în care învățarea unei noi limbi șterge din memorie limba maternă, și în timpul acestui proces o boală veche, o gîngăveală cronică ce m-a afectat cînd am fost copil, s-a vindecat pe măsură ce am învățat limba franceză și m-am dezvățat de limba maghiară. Misterul psiholingvisticii nu a fost dezvăluit, cred, de către specialiști.

M-am întors în Europa, astăzi mă întorc în Ungaria. Valul de imigranți din țările sărace, sfîșiate de război sau cu populații persecutate, foste colonii abandonate în haos sau fragmentate de geografii artificiale în serviciul intereselor imperiale, societăți distruse de bombardamente numit preventive, califate la dispoziția unor mercenari plătiți de state în concurență regională, sînt milioane de oameni care fug de moarte și de foame.

Europa are o problemă reală, dar aceasta nu este reprezentată de imigranți, ci de structura economică și politică de stagnare care nu i include pe propriii locuitori. Tehnologia îmbunătățește productivitatea, dar elimină forța de muncă. Medicina îmbunătățește calitatea și durata vieții persoanelor, dar nu rezolvă costul fiscal al vîrstnicilor. Tinerii cu diplome își văd orizontul profesional închis. Globalizarea a integrat milioane de noi consumatori pe piața mondială, dar a permis și intrarea muncitorilor necalificați, ceea ce a scăzut salariile. S-a creat o mare putere financiară.

În plus, căderea Zidului s-a încheiat cu un secol în care ideologiile universaliste au dispărut. S-a întîmplat cu comunismul, dar și cu statul bunăstării, adică cu guvernul social-democrat. În anii 1970, după 1967, Războiul de șase zile a pus capăt naționalismului arab, nazismului și ciclurilor de modernizare ale unor țări din regiune, rezultînd o migrare din zonele rurale către orașul cu milioane de locuitori. Această neputință a fost terenul pe care a prins rădăcini predica islamistă. Între 1977 și 1981, Menahem Begin preia controlul în Israel, Karol Wojtyla la Vatican, ayatollah-ul Khomeini în Iran și Ronald Reagan în SUA. Cumva au contribuit foarte mult la conturarea lumii așa cum este ea reprezentată astăzi.

Sfîrșitul stalinismului în diverse expresii ale sale, statul bunăstării, declinul ideologiilor emancipate, atît al marxismului, cît și al diferitelor valori care compun progresismul, sfîrșitul marilor povești seculare așa cum afirmă Lyotard, vor face loc unui capitalism sălbatic și, în același timp, unei creșteri a fundamentalismului religios. Ortodoxia este la modă, iar ura tribală manifestată ca pretenții etnice și lupte pentru noi suveranități și autonomii teritoriale și lingvistice se află în prim-planul scenei internaționale.

Întoarcerea

„A se întoarce“ este cuvîntul de ordine, întoarcerea numelor zeului monoteist, trîmbițîndu-i exclusivitatea, acuzînd necredinciosul, stigmatizînd pe cel ce se amestecă cu un altul, care nu îi este vecin, ci străin, numind trădător pe cel care uită mandatul ancestral; această întoarcere la leagănul central este o armă de război. Iluminismul este acuzat pentru că a declarat principiul egalității și fraternității și, prin urmare, inducerea în eroare a minorităților. Hannah Arendt a diferențiat iudaismul de evreitate. Ea spune că, înainte de vremurile emancipatoare ale epocii napoleoniene, evreii erau recognoscibili în identitatea lor. Atît prin obiceiurile lor, cît și pentru funcția pe care o îndeplineau în societate. Aveau locul lor în diaspora. Cu așa-numita „asimilare“, evreul începe să fie căutat în spatele camuflajelor sale care îi dau nume de familie noi, convertirea la creștinism, prezentarea sa în societate ca om cu talente universale. Deci presupusa emancipare inițiază ceea ce știm ca fiind un antisemitism modern bazat pe teorii rasiale, teorii degenerative, o otravă socială care trebuie curățată.

Filozofi precum Jean-Claude Milner afirmă că între 1815 și 1933 existau condiții culturale și politice care să explice ce s-a întîmplat mai tîrziu. El acuză Europa de faptul că a înșelat poporul evreu cu mărul egalității. Hannah Arendt, cel puțin, a ales calea liberală a revoluției nord-americane care garantează exprimarea liberă, habeas corpus care protejează indivizii de puterea de stat, precum și dreptul nerestricționat al minorităților de a-și exprima voința. Deci, dacă denunțăm proiectul emancipator născut cu declararea drepturilor universale ale omului, cu fundamentul filozofic bazat pe liberalismul din secolul al XVII-lea, pe contractul social din secolul al XVIII-lea și pe dorința de revoluție din secolul al XX-lea, ce alternative există?

Reveniți la sursele religioase ale monoteismului. Este ceea ce au făcut filozofii care au predicat revoluția culturală în anii ’70 și care, după Gulag, au vorbit despre lupta pentru drepturile omului în Europa Centrală, după crimele din Cambodgia și ceea ce s-a întîmplat în Vietnam cu „oamenii bărcilor“, au abandonat maoismul și s-au convertit la iudaismul ortodox ca Benny Lévy, au devenit adepți ai islamului ca Christian Jambet sau ai gnosticismului creștin, precum Guy Lardreau. Toți erau tineri din Mai-ul francez, care au fost dezamăgiți de eșecul idealurilor revoluționare și, pe baza formării lor filozofice în cele mai bune instituții din Franța, și-au argumentat întoarcerea la cuvîntul divin.

Alții care, de asemenea, au lăsat în urmă vechile haine revoluționare nu vor renunța la intensitatea belicoasă și vor opta pentru un democratism al războiului. Sprijină războaiele preventive, bombardarea populației civile justificată prin acele pagube colaterale inevitabile, și o fac pentru că trăim vremuri de război între valorile unui Occident democratic și terorismul fundamentalist al grupurilor criminale.

Sînt vremuri dificile, nu doar din cauza conflictelor din lume, cu violențe neobișnuite ca intensitate, nu numai pentru că starea noastră de spirit se schimbă pe măsură ce noi primim instantaneu informații despre fiecare eveniment de pe planetă – globalizarea sensibilă ne schimbă, de asemenea, gîndirea –, ci și pentru că nu există soluții perfecte pentru problemele care apar. Consider că un intelectual, oricare i-ar fi profesia, fie că este jurnalist, om de știință, filozof, care nu ocupă un loc cu responsabilitate politică sau o funcție executivă, trebuie să fie prudent.

E ușor să condamni, să denunți și să predici în numele Binelui fără a propune nimic concret. Există dileme care au uneori un cost dificil de asumat. Mi ar părea frivol să spun că frontierele ar trebui să fie deschise fără nici un fel de controversă sau să susțin că circulația nerestricționată a capitalului ar trebui să corespundă aceleia a persoanelor. Există țări care au probleme structurale grave, care pot fi agravate de presupusele măsuri umaniste și generează acte de violență pe care toată lumea dorește să le evite. Dar ceea ce cred că este necesar este denunțarea tuturor formelor de rasism, condamnarea tuturor tipurilor de strategii demagogice care utilizează prejudecăți vechi pentru a canaliza ura colectivă în căutarea țapului ispășitor; așa cum, de asemenea, trebuie să denunțăm așa-numitul revizionism istoric, care nu este doar o fraudă cognitivă, ci și un act imoral, deoarece caută să reducă la tăcere responsabilitățile pentru masacrele și genocidul din trecutul nostru recent.

Dacă există unii care cred că idealurile emancipatoare nu mai sînt valabile, sau că utopiile vechi de confraternitate au fost o farsă, și care predică o revenire la tradiția religioasă sau etnică, au tot dreptul de a face acest lucru, atîta timp cît nu este începutul unei cruciade inchizitoriale de modă veche. Nu există nici un necredincios al vreunui mandat divin, nici eretici, nici trădători ai vreunei cauze, oricare ar fi ea. Războaiele sau credințele religioase au masacrat o treime din populația europeană pînă la pacea din Westfalia. În numele credinței a existat o campanie de exterminare a populațiilor originare din America. Dacă apărarea Occidentului, a valorilor sale, este interpretată ca o cruciadă, se termină cu un Leviatan, într-un guvern absolut care cere supunerea tuturor în schimbul așa-numitei siguranțe.

Nimeni nu are dreptul să arate cu degetul în numele voinței divine. Nimeni nu are dreptul să separe evreii buni de evreii răi, evreii care afirmă de evreii care neagă, după fidelitatea lor față de o istorie sau o cultură. Eu sînt evreu, m am născut în România, limba mea maternă este maghiară, casa mea este în Argentina, nu există nici rău, nici bine în asta. Una este ceea ce facem, nu este nici originea, nici nu judecăm prin nume, credință sau ideologie, nici prin identitate sau prin sistemul de identități.

traducere din limba spaniolă de Luiza CARAIVAN