Conduce de ani buni Gazeta sporturilor, dar are și un blog foarte citit, tolo.ro. ­Cătălin Tolontan este interesat și de evoluția presei, și de regulile jurnalismului și analizează, inteligent și riguros, ce se întîmplă în zilele noastre cu ceea ce ne-am obișnuit să numim „a patra putere în stat“. L-am invitat, așadar, la o discuție despre presă, prinsă între ciocanul noilor tehnologii și nicovala crizelor de tot felul.

Ai publicat recent, pe tolo.ro, un text despre comentatorii articolelor de pe site-uri – această specie nouă, discutată și contestată…

Acești oameni sînt și necesari, și enervanți în același timp, pentru toată lumea. Există o jurnalistă britanică importantă, Emily Palmer, care a ținut acum cîtva timp o conferință la Cambridge și a spus că ceea ce nu vedem noi, jurnaliștii, care ne simțim persecutați de aceste inovații digitale, este că rețelele sociale și Internetul schimbă nu doar jurnalismul. Ele – cu o expresie dragă ei – „înfulecă“ și jurnalismul, dar și campaniile electorale, și felul în care ne petrecem vacanțele și timpul liber, felul în care facem banking, pînă și guvernarea este schimbată de rețelele sociale și de comentatori. Aceste lucruri sînt atît de importante încît nu se poate, azi, să trăiești într-o redacție, oriunde în lume, și să nu simți ceea ce am simțit și noi: comentariile de sub articol ajung să influențeze foarte tare articolul însuși. Ce nu se vede este că oamenii care citesc articolele ajung să citească foarte mult și comentariile și se simt inhibați în a comenta ei înșiși revărsarea de ură și de abuz care se petrece în subsolul articolelor. Jurnaliștii vorbesc cu oamenii pe care îi intervievează și care sînt șocați, în momentul publicării, de felul în care se comentează; și ajung la concluzia că au greșit cînd au declarat ce au declarat. Are loc astfel un act de cenzură atît la jurnaliști, cît și la cei care se exprimă în spațiul public, tocmai din cauza limbajului urii care se extinde pe Internet. Pornind de la aceste observații, o fundație care se numește Median Research Center a accesat niște fonduri norvegiene și a realizat un studiu axat pe trei spații geografice, București, Budapesta și Bergen, astfel încît să vedem cum influențează aceste comentarii viața de redacție, dar și dacă există metode de „civilizare“ a comentatorilor. După un an de studiu am remarcat ceva interesant și reconfortant: doar unul din 3000 de oameni care intră pe un site este „moderabil“, adică într-un fel sau altul a spus o trăsnaie. Cînd afli asta, parcă te relaxezi un pic. Nu toți acești oameni sînt vectori ai abuzului lingvistic sau ai discriminării. Unul din 3000 comentează, însă doar o treime sînt moderabili. Ani la rînd am fost sub obsesia de a nu fi înjurați și am fost îngrețoșați de comentarii. Și există exemple celebre în România. Andrei Pleșu și-a mărturisit exasperarea față de comentatori. Adelin Petrișor, care este reporter de război, care a relatat din cele mai primejdioase zone ale globului, și-a închis comentariile pe blog (și le-a reluat după o bună perioadă). Asta spune ceva.

Dacă unul dintr-o mie comentează negativ, nu știm ce părere au ceilalți 999. Nu sîntem cam sensibili dacă ne lăsăm descurajați de unul dintr-o mie?

E interesant raportul. Noi nu credem că cifra 1 este universal valabilă în toate redacțiile (căci studiul a fost făcut pe gsp.ro și pe alte două site-uri). Dar cred că nu sîntem foarte departe de cifrele reale, căci mai există și alte studii în desfășurare, în alte țări. Sîntem cam sensibili, e adevărat. Îmi aduc aminte de un episod de acum cîțiva ani. Am văzut pe blog-ul meu un comentator cu nickname-ul a.l.ș. Inițial am crezut că nu este Alex. Leo Șerban, dar el era. Omul se răstea exasperat la cei care contestau anumite lucruri fără să le cunoască. Găsindu-l acolo, am fost emoționat și în același timp revoltat: mi se părea o pierdere de vreme din partea lui să intre într-o dezbatere care era imposibil de cîștigat. Am fost tulburat și am dus cu mine această tulburare ani de zile, pînă cînd am aflat aceste cifre: au fost o răzbunare, peste ani, pentru un moment care mi s-a părut nedrept.

Fenomenul de autocenzură apare, așadar, pentru că autorii se gîndesc la posibile reacții negative ale comentatorilor. Nu e exagerat, totuși?

Dar nu este exagerat să crezi că un președinte, cum este cel al României, a fost „pus“ în funcție de Facebook? Este o exagerare, dar sînt mulți oameni în mediul politic sau în zona consultanților politici care asta cred. În momentul cînd Klaus Iohannis a început să piardă din adeziunea de pe Facebook, a apărut o oarecare panică: se părea că președintele „pus“ de Facebook poate fi dat jos oricînd de Facebook. E o perspectivă artificială asupra unei realități. Sînt însă și chestiuni profunde care vin dinspre comentatori; de exemplu, comentariul cuiva de pe Facebook care a spus că, pînă la urmă, Klaus Iohannis a făcut o gafă, dar pentru o gafă îți retragi „prietenia“ de pe Facebook? Ce fel de prietenie este aceea care se retrage într-o secundă? Ce valoare are adeziunea căpătată ușor? Exact valoarea adeziunii pierdute ușor. Omul avea dreptate.

Care e situația presei în acest context? Ziarele și revistele își postează articolele pe Facebook, ceea ce le sporește audiența, dar în același timp creează dependență: fără postări, cititorii sînt mai puțini…

Este evident că factorul de multiplicare al unui articol este uriaș datorită lumii digitale. Cei de la New York Times, care sînt un bastion al conservatorismului, au recunoscut asta: de cînd Facebook a pus instant articles, ei recunosc că articolele postate cu acel instrument au un factor de multiplicare de patru-cinci ori mai mare decît un articol postat în mod obișnuit, ceea ce e fabulos. Dar devii cumva ostaticul unui întreprinzător (așa cum e în acest caz Facebook). Și mai este un lucru pe care oamenii nu îl sesizează: Internetul nu este de fapt liber. Nu poate fi liber cîtă vreme ești promovat de niște motoare de căutare ale căror criterii nu le cunoaște nimeni. Nu știi dacă ești promovat și ajungi la oameni pentru că sînt într-adevăr interesați de tine sau ajungi datorită unor algoritmi secreți pentru că cineva are interesul să te promoveze. Sau îți cumperi promovare; și ce se întîmplă cînd n-o mai cumperi? Nu cumva ajungi la „închisoarea datornicilor de opinie“ și ajungi să nu mai fi promovat deloc?

Totuși, cititorii de presă sînt acolo, pe rețelele sciale, iar jurnaliștii n-au încotro, trebuie să-i urmeze…

Fără discuție sînt acolo. Nu e util să îmbrățișăm versiunea „furioasă“ a raportării la ei. Există un autor american, Mark Helprin (autor, între altele, al unei cărți, Poveste de iarnă, care s-a și ecranizat). El a trăit o criză de furie cînd, după un articol publicat în presă (despre copyright, deci nu era un subiect popular, ci mai degrabă elitist, tehnic), a fost o năvală de critici la adresa lui dinspre comentatori. Și a scris atunci o carte intitulată Digital Barbarism: A Writer’s Manifesto, în care are caracterizări destul de dure (dar și savuroase) la adresa comentatorilor. Îi numește „un milion de pămpălăi în pivnițe neventilate“ sau „imbecili care respiră pe gură, cu șepci puse invers și pantaloni lălîi“ sau „milioane de țînțari care exprimă cu grosolănie cugetările pălărierilor nebuni“. Asta este o perspectivă literară. Dincolo de ea, stă realitatea pe care o cunoaștem. În ziua de azi, zona de liminal press, cum o numesc anglo-saxonii, zona de graniță e foarte vag definită: nu se mai știe unde se termină redacția și unde începe audiența. Ai sentimentul că oamenii contribuie tot mai mult la conținutul tău. Uneori, fie și prin autocenzura pe care ți-o impun și la care tu nu poți să spui nu. Ca om care are un blog de foarte mulți ani, mărturisesc: cititul comentariilor creează dependență. E compulsiv consumul de comentarii – fie că sînt de bine, fie că sînt de rău.

Uităm însă că oamenii care comentează există în lumea reală: comentariile și rețelele sociale nu fac decît să-i scoată la iveală, iar pe noi ne fac să le aflăm părerile.

Așa e, dar am o nuanță. Nucleul studiului despre care vorbeam înainte este acesta: cum se definește limbajul urii? Cum să-i faci conștienți pe oameni că nu e în regulă ce au postat acolo, că limbajul e ofensator și că discriminează grupuri vulnerabile? Spunîndu-le următorul lucru: ai spune în lumea reală, în viața de zi cu zi, ce ai postat pe Internet? Dacă răspunsul sincer e „nu“, atunci mai gîndește-te o dată ce postezi. Deci răspunsul meu e acesta: oamenii există și în lumea reală, dar exprimarea lor e diferită pe Internet, sub adăpostul anonimatului. Pentru că Internetul, așa cum spunea cineva, face lucrurile bune foarte bune, iar pe cele rele absolut odioase.

Managerii de la New York Times spuneau acum vreo doi-trei ani că ediția tipărită nu va mai dura foarte mult. Dacă la NYT se pune problema astfel, atunci ne putem întreba și noi: de ce mai apar ziare tipărite în România?

Anul trecut am participat la un mare forum, ICEEFEST. I-am spus atunci reprezentantului de la New York Times: „Dacă nici voi nu mai rezistați pe hîrtie, atunci nu mai dați nimănui vreo șansă“. La care el mi-a răspuns, oftînd: „Știm asta, nu mai puneți toți o presiune atît de mare pe noi“. În România, dacă mergem în acest ritm, vom ajunge prima țară din Europa, dacă nu chiar din lume, care va rămîne fără presă pe hîrtie. Nu știu de ce se întîmplă asta tocmai la noi, dar nu mi se pare un semn de postmodernitate, ci mai degrabă de înapoiere. Chioșcurile de presă s-au înjumătățit față de acum cinci ani: aveam 5000, mai avem 2500, dintre care în fiecare zi sînt deschise 1800-1900. Ce s-ar întîmpla cu vînzarea de zahăr sau de sucuri dacă s-ar închide jumătate dintre magazine? E o problemă de acces la presă, dar și de preț, e o problemă de neputință a noastră, a celor care am lucrat în presă sau am condus ziare.

Ce am greșit?

Prima greșeală a fost aceea că ne-a fost teamă să ne adresăm celor care ne cumpărau. Voi, la Dilema, ați reușit foarte mult timp să vă comportați ca o gazetă „locală“ („local“ însemnînd în cazul vostru zona culturală), nu ca una națională, căci cele naționale au fost orientate mai mult către publicitate decît către public. În momentul în care presa a început să reprezinte establishment-ul (indiferent că e economic, politic, financiar, patronal, nu contează) și nu publicul, atunci cred că am greșit fără discuție. Dacă te racordezi la public și rămîi acolo, riști anumite atribute: violență verbală, tabloidizare… Ne-a fost rușine să ne asumăm asta și ne-am asumat mai degrabă un soi de elitism de stratosferă. Problema nu e dacă pierdem ziarele tipărite, ci dacă pierdem redacțiile ca formă de organizare profesionistă, matură și curajoasă a informației. Și atunci pierzi jurnalismul, pierzi un serviciu public pe care îl faci oamenilor. Erodarea presei – să nu ne fie rușine – nu e un fenomen românesc, e un fenomen internațional. Decăderea presei e un fenomen cu amprentă românească.

Foto: E. Enea