Este jurnalistă, cîştigătoare a premiului Pulitzer în 1988. În prezent, este profesor la Missouri School of Journalism şi lector invitat la Poynter Institute. A lucrat ca reporter şi editor peste treizeci de ani, cea mai recentă poziţie fiind cea de editor asociat la The Seattle Times. Jacqui Banaszynski este unul dintre invitaţii constanţi ai conferinţei The Power of Storytelling (Bucureşti, 9-10 octombrie). În continuare puteţi citi varianta scurtă a intervenţiei sale din cadrul Power of Storytelling 2014. 
 
Am o întrebare să vă pun. Vă ascultaţi vreodată pereţii? E o întrebare cît se poate de serioasă. Am crescut în casa construită de tatăl meu în anul în care m-am născut. Am patru fraţi, eu sînt cea mai mică din familie. Casa asta este foarte-foarte mică şi, cum eu eram singura fată, aveam, de obicei, propriul dormitor – cu toate că îl împărţeam des cu unul dintre bebeluşi, pentru că pătuţul de copii era în camera mea. Intimitatea era, deci, la mare preţ. Aşa că, încercînd să găsesc un fel de spaţiu al meu, intram în dulapul din dormitorul meu şi mă strecuram în locul acela micuţ dintre hainele atîrnate pe umeraşe şi perete. Nu ştiu dacă aţi intrat vreodată într-un dulap. Dacă nu aţi făcut-o, ar trebui, pentru că probabil e murdar şi i-ar prinde bine să ştergeţi praful. Aşadar, mă duceam şi stăteam acolo, de multe ori cu o carte şi cu o lanternă, dar cîteodată doar stăteam pe întuneric şi ascultam pereţii. Auzeam, tîrziu în noapte, cînd fratele meu se întorcea acasă de la o întîlnire şi îmi dădeam seama cît de tîrziu era şi cum încerca să se furişeze tiptil în casă, să nu fie prins că a depăşit ora stingerii. Ascultam zgomotele făcute de tatăl meu venind acasă după o noapte întreagă de băut. Şi eram atentă dacă era beat răutăcios sau beat vesel. Ascultam paşii mamei mele, care mergea în sus şi în jos pe holuri, avînd grijă de copii, călcînd haine şi făcînd tot ce trebuia pentru ca familia să rămînă unită. Aşadar, am învăţat să ascult pereţii. 
 
Ce nu ştiam atunci era că învăţam să ascult lumea într-un mod care îmi oferea acces, lucru care s-a dovedit a fi foarte important în cariera mea. Aşa cum n-am ştiut nici 10-12 ani mai tîrziu, cînd eram adolescentă şi m-am îndrăgostit nebuneşte de un fermier care locuia la cîteva case mai sus de noi. Lucram într-un fast-food, la departamentul de prăjeli, iar el lucra la ferma de lactate a tatălui său şi, cînd termina de muls în hambar, venea în sătucul în care am crescut şi mă lua de la fast-food şi mergeam pe proprietatea turnului de apă de lîngă casa mea. Ne urcam în turn, stăteam pe scara rezervorului noaptea tîrziu şi ne uitam la stele; el îmi povestea despre visele lui: să meargă la universitate, să obţină un loc de muncă foarte bun, să facă bani, să se stabilească şi să aibă o familie. Visele mele presupuneau să decolez de pe aeroportul micuţ de la 20 de mile depărtare, să văd luminile avioanelor şi să mă întreb unde merg oamenii din avionul acela şi ce se va întîmpla acolo. Pe cît de mult ne iubeam – şi ne iubeam mult –, era evident că nu vom rămîne împreună, pentru că visele noastre erau diferite, iar ale mele trebuiau să urmeze această curiozitate în lumea largă. 
 
Acum să mergem pe repede înainte, la vremea în care documentam un subiect. Eram în Africa în timpul foametei subsahariene din 1985, în partea nordică a Sudanului, unde se adunau toţi refugiaţii de peste graniţă. Nu mai fusesem niciodată în străinătate înainte, era cel mai important subiect pe care îl primisem, eram speriată de moarte. În timpul zilei, eu şi fotograful cu care lucram mergeam în tabăra de refugiaţi, care era de fapt o zonă imensă înconjurată de un perete de paie. Şi ne informam. Mergeam prin împrejurimi, observam, dar nu puteam vorbi cu mulţi oameni pentru că nu cunoşteam limba, aşa că, în mare parte, trebuia să ascultăm cu celelalte simţuri. Apoi, noaptea trebuia să plecăm imediat ce se întuneca, nu puteam sta în interiorul taberei de refugiaţi. Aşa că mergeam de cealaltă parte a peretelui de paie, unde aveam o mică baracă din paie în care dormeam. Mai mult eram treji. Eram flămînzi, speriaţi, nu eram siguri că sîntem la înălţimea subiectului. În timp ce stăteam treji, amîndoi cuprinşi de frică, ascultam sunetele făcute de oamenii pe moarte. Acel ultim respiro pe care oamenii îl au înainte să-şi dea duhul. Ascultam oamenii ridicîndu-se şi ieşind din colibele lor mici din plastic, din adăposturile lor mici, încercînd să meargă cît de departe posibil de zona de defecare de la capătul taberei, singura lor baie. 
Ascultam bebeluşii plîngînd. Ascultam plînsetele copiilor pînă la capăt, cînd nu mai puteau plînge; majoritatea persoanelor care mureau acolo în fiecare noapte, în jur de 75 sau 100, erau bebeluşi. Şi printre toate acestea, auzeam pe cineva cîntînd. Cînd l-am auzit prima oară, am crezut că am halucinaţii. Am crezut că sînt în mijlocul acelor vise cînd eşti pe jumătate adormit, dar auzeam cîntecul ăsta în fiecare seară. Voci cu adevărat ritmice, adînci şi minunate. Doar voci, fără percuţie. Ocazional, mai auzeam puţin dintr-o bătaie într-o oală şi, în cele din urmă, m-am decis să întreb pe cineva despre ce era cîntecul. Ce am aflat era că, în timpul nopţii, bătrînii dintr-o familie – ce mai rămăsese dintr-o familie de refugiaţi care veniseră – sau dintr-o comunitate care îşi părăsise satul din Eritreea şi ajunsese în tabăra de refugiaţi din Sudan, oricine rămînea în viaţă se aduna în aceste colibe şi adăposturi. Iar noaptea, cei în vîrstă le cîntau copiilor. Le cîntau istoria lor, le cîntau miturile, le cîntau valorile şi le cîntau speranţele. 
 
Mi-am dat seama atunci că, pe măsură ce oamenii îşi părăseau satele pentru că nu mai aveau nimic şi tot ce puteau lua cu ei era ce puteau căra – o pătură, o oală, poate o pungă mică de seminţe –, cu toţii şi-au adus poveştile. Şi împărtăşeau acele poveşti transmiţîndu-le mai departe. Toate aceste lucruri se întîmplau pe întuneric, cînd nu puteam face altceva decît să ascult. 
 
Se spune că simţurile noastre sînt mult mai ascuţite atunci cînd rămînem fără unul dintre ele. Oamenii care trăiesc fără vedere au tendinţa să aibă un auz mai fin. Ştiţi, probabil, povestea lui Helen Keller. Avea un simţ tactil incredibil. Atingea lucruri şi ăsta era modul ei de a citi lumea, din cauză că nu putea vedea. Sînt fascinată de această noţiune pentru că atît de mult din ce facem în vieţile noastre ca jurnalişti, şi ca oameni care trăiesc în secolul 21, este zgomotos. Ascultăm lucruri constant, sîntem conectaţi la lucruri constant, ne băgăm în sufletul oamenilor, dăm tweet-uri constant şi facem ping-pong cu mail-urile, deci există tot acest zgomot. Dar ce se întîmplă dacă dai zgomotul deoparte din cînd în cînd şi înveţi din nou să asculţi? Să asculţi cu adevărat.
 
Ascultatul pe întuneric te obligă să te gîndeşti la celelalte simţuri.
 
(…) 
 
Cînd eram în Africa pentru a lucra la reportaj, unul dintre lucrurile pe care le-am făcut a fost să întreb dacă pot gusta din terciul oferit oamenilor. Era singura lor mîncare, o combinaţie ciudată dintr-un fel de terci de orez, ulei şi zahăr. Era tot ce corpurilor lor absorbeau în acel moment şi voiam să ştiu ce mîncau oamenii aceia. Aşa că am mîncat şi eu terciul, am văzut ce gust are supravieţuirea. 
 
Şi apoi mai este mirosul. Şi din nou, nu ne folosim mirosul mult, dar reţineţi acest lucru: studiile arată că mirosul este cel mai apropiat simţ uman ataşat memoriei şi emoţiei memoriei. Niciodată nu am dat greş cînd am intervievat o mamă despre copilul ei, chiar şi un copil care acum a crescut, poate un copil care a murit în război sau în altă circumstanţă îngrozitoare, şi am întrebat-o pe acea femeie „Cum mirosea bebeluşul tău?“. Niciodată nu s-a întîmplat să nu se reîntoarcă la momentul în care a devenit mama unui copil nou-născut şi s-au legat unul de altul prin miros. 
 
În acelaşi mod în care v-am întrebat dacă vă ascultaţi pereţii, v-aş întreba dacă vă amintiţi mirosul bucătăriei mamei voastre de cînd eraţi copii, sau a bunicii voastre. Una dintre bucătăriile bunicii mele mirosea mereu a turtă dulce. Bucătăria bunicii mele poloneze mirosea întotdeauna a varză fiartă. Vă puteţi imagina pe unde pierdeam vremea. Dacă mă întreabă cineva, încă îmi aduc aminte de mirosul bisericii catolice în sînul căreia am crescut, de Ajunul Crăciunului, la slujba de la miezul nopţii, îmi aduc aminte mirosul de tămîie, pini şi ceară topită. Şi apoi văd biserica, pentru m-am întors acolo în mintea mea. Nu daţi la o parte aceste simţuri prin care creştem capacitatea noastră de a asculta restul lumii. 
 
(…) 
 
Un lucru cu care aş vrea să vă las este această noţiune a rolurilor noastre de povestitori, nu doar de scribi ai unui trib, ci şi de ascultători ai tribului.
 
Dacă ascultatul este acel foc, acea strălucire, acea lumină care ne menţine împreună şi ne dă un sentiment de putere, atunci poate că una dintre sarcinile noastre ca jurnalişti este de a proteja, de a păstra, de îngriji şi de a duce cu noi jăraticul acelei flăcări. Şi de a face asta ascultînd.
 
Mulţumesc.  
 
traducere de Ioana BURTEA