Ce rămîne din anul cultural 2012? La final de an, găsesc că următoarele cinci cuvinte rezumă cel mai bine marile controverse culturale.

Criză. Politici culturale în loc de bani pentru cultură. Candidatul socialist la preşedinţie François Hollande a stîrnit îngrijorare în rîndul artiştilor, încă înainte să devină preşedinte. Una dintre premisele de la care a pornit în elaborarea proiectului de „democratizare a culturii“ e că statul acordă prea multe subvenţii. Criza economică e doar un alibi pentru a scădea nivelului finanţărilor – spun mulţi dintre adversarii săi, dar şi artişti care, potenţial, ar aparţine zonei de interes a socialiştilor. Oricum, în ciuda faptului că începe să piardă din popularitate, Hollande pare hotărît să nu cedeze. O infrastructură culturală extrem de extinsă va concura pe un buget mai mic. Anul 2013 nu se anunţă prea bun pentru producţia culturală din Franţa. Dar nicăieri nu e mai bine...

Plagiat. Diplomele universitare au devenit instrumente politice. Sînt folosite ca arme sau scuturi pentru a doborî adversari sau pentru a consolida poziţii. Într-o lume ideală, ar fi şi firesc ca elitele politice să se aleagă dintre cei mai buni savanţi. Însă foarte adesea diplomele – obţinute pe merit sau nu – sînt doar nişte hîrtii fluturate pentru a deschide uşi. Preşedintele Ungariei, Pal Schmitt, a demisionat după ce Universitatea Semmelweiss din Budapesta i-a retras diploma de doctor obţinută în urmă cu douăzeci de ani. Schmitt este suspectat de plagiat – o acuzaţie deosebit de gravă în mediul academic. În teza de doctorat despre istoria Jocurilor Olimpice el ar fi copiat 180 de pagini (din cele 215) dintr-o lucrare scrisă în franceză de un autor bulgar. Cu un an în urmă, ministrul german al apărării Karl-Theodor zu Guttenberg a fost şi el obligat să demisioneze, tot în urma dezvăluirii că a plagiat în lucrarea de doctorat. O comisie a Universităţii din Bayreuth, unde zu Guttenberg obţinuse titlul de doctor în Drept (în 2007), i-a analizat teza constatînd că textul fusese copiat, în proporţie de peste 90%, din alte lucrări. Deconspirarea plagiatelor e un trend. În care se înscrie şi premierul României, Victor Ponta. Spre deosebire de ceilalţi doi oameni politici europeni, Victor Ponta nu a demisionat, ba chiar încearcă să se ascundă după diverse comisii care spun că plagiatul… nu e plagiat.

Islam. „Superangebot“ e, probabil, unul dintre cuvintele preferate ale germanilor. Un singur cuvînt are o putere de seducţie mai mare: superlativul în materie de vînzări e „gratis“. Acesta a fost mobilul campaniei „Citeşte!“. O organizaţie islamică a anunţat că vrea să distribuie gratuit, în Germania, 25 de milioane de exemplare ale Coranului. Cîte o carte pentru fiecare gospodărie. Populaţia Germaniei se ridică la 82 de milioane de locuitori. Conform estimărilor, cam trei milioane ar fi musulmani. Acţiunea „minoritarilor“ nu a trecut neobservată. Nici nu avea cum, căci ea îi viza direct pe majoritari, adică pe creştini. Lansată de Paşti, în cîteva oraşe mari, cu standuri de carte amplasate pe străzile comerciale, campania a făcut ceva vîlvă la început (normal, doar se dădea ceva pe gratis!), apoi scepticismul oamenilor i-a lăsat pe activişti cu cărţile pe tarabă. Oamenii politici interveniseră cu virulenţă împotriva acestei „campanii agresive“ (după cum au numit-o), reprezentanţi ai SPD, CDU şi verzii şi-au dat mîna şi s-au unit împotriva împărţirii Coranului în toate casele germane. „Europa e ameninţată de islam“, au cîntat, cu toţii, în cor. Misionarismul islamic e văzut ca un pericol pentru Germania şi pentru Europa... Ce-i drept, nici măcar în rîndul comunităţii islamice din Germania nu a existat un consens cu privire la acţiunea „Citeşte!“. Mulţi imami au susţinut că, împărţit pe gratis, la colţul străzii, Coranul va ajunge, de fapt, maculatură: va fi cel mult răsfoit, dar nu preţuit. Cartea sfîntă nu-i flyer publicitar! Ea trebuie oferită doar celor interesaţi. Partea bună în această acţiune e că cei care vor citi Coranul îşi vor putea da seama, probabil, că fundamentalismul islamic e reprezentat doar de mişcări minoritare şi izolate şi că aşa-zisul „pericol islamic“ e mai degrabă o născocire a celor care nu au habar despre islam.

Pussy Riot. Trei artiste cunoscute ca membre ale trupei Pussy Riot au fost condamnate de o instanţă pentru „încălcarea ordinii publice“ şi „ofensă adusă sentimentelor religioase“ la doi ani de închisoare cu executare. Nadejda Tolokonnikova, Ekaterina Samuţevici şi Maria Alekhina au interpretat în Catedrala moscovită Hristos Mîntuitorul „o rugăciune punk“ – a fost un soi de happening politico-religios, sau un protest la adresea patriarhului Kiril al Bisericii Ortodoxe Ruse, un susţinător înfocat al preşedintelui Vladimir Putin. În această rugăciune-punk-protest, artistele cîntau-cereau tocmai eliminarea lui Putin. Dincolo de calitatea discutabilă a actului artistic – pe Internet circulă numeroase videoclipuri cu opera acestor artiste foarte active pe scena underground – e clar, mai ales în lumea occidentală, obişnuită cu valori precum libertatea de exprimare, că în această poveste nu e prea mult de condamnat. Cum să condamni la tribunal un act artistic? În Rusia, unde disidenţii vocali sînt intimidaţi sau chiar arestaţi frecvent, se poate... (cazul cel mai recent: Garry Kasparov a fost de curînd arestat tocmai pentru că protesta în faţa tribunalului unde erau judecate fetele de la Pussy Riot). Libertatea artistică e relativă – un privilegiu rezervat doar celor care cîntă după cum spune regimul. Care regim se disculpă de orice intruziune în proces arătînd că „asta-i legea“. O lege convenabilă, uşor de instrumentalizat politic, perfect aplicabilă pentru a elimina persoanele indezirabile.

Maori. Anul acesta, la Tîrgul de Carte de la Frankfurt s-a vorbit limba maori. Ţara invitată a fost Noua Zeelandă, care a propus un stand-concept în care a prezentat această cultură (minoritară) a băştinaşilor. Limba maori de-abia şi-a „inventat“ forma scrisă, în ultimele cîteva decenii; nu are încă o ortografie clară – vorbitorii sînt mai numeroşi decît cei care ştiu s-o scrie, dar nici ei nu sînt mulţi, doar vreo 200.000. Producţia de carte în limba maori e extrem de scăzută. Cele mai multe cărţi scrise în această limbă sînt ghiduri de călătorie, mici monografii, cărţi de bucate. Literatura maori se rezumă la cîteva poveşti populare transcrise în „limba literară“ – transcrierea fiind în sine considerată muncă de creaţie (nu doar cercetare etnologică), de vreme ce povestitorii înşişi sînt nevoiţi să inventeze semne pentru a pune în cuvinte cele povestite de băştinaşi. Sună romantic, însă la Frankfurt oamenii sînt mai degrabă pragmatici. S-au amuzat văzînd dansurile populare de la standul de carte – dar n-au prea înţeles de ce-a fost invitată o cultură atît de marginală.