Tăcerea capodoperei și foșnetul vieții
Interdicțiile pandemiei fiind diminuate sau chiar suspendate, s-a redeschis „geografic” Scena lumii. Se circulă din nou, vizitatorii își refac apariția pentru expediții pasagere ce perturbă rutina cotidiană și evoluează din țară în țară, cel mai adesea în grup, fără a ști întotdeauna ce caută sau ce doresc. De aceea decepția se constituie în refren frecvent reluat: „Mîncarea nu era bună”, laitmotiv constant, sau „Prea mulți străini”, sau „Străzile sînt murdare” – voiajele sînt un test. L-am resimțit recent și încerc acum să-l interpretez retrospectiv. M-a surprins vizita la Tîrgu Jiu, de unde totul s-a declanșat.
Priveam Masa tăcerii și Coloana, traversam Poarta sărutului fără nici o reacție. Tăcere și… nimic. Tulburat de această sterilitate interioară, am fotografiat, am privit și doar un prieten, dezvăluindu-mi interpretări secrete, mi-a suscitat emoția. Mut, doar vedeam operele „mute”! Mi-am amintit atunci celebra replică a regelui Lear: „Din nimic, nimic nu iese”. Și această tăcere m-a neliniștit.
De ce? De ce? Mi-am interogat vîrsta. Ei i s-ar datora această lipsă de ecou? Nu, am conchis, dar ipoteza unui răspuns s-a schițat incert. Teribila absență a emoției, am înțeles, își avea sursa în faptul că aceste monumente exemplare le port în mine, că ele s-au cristalizat ca diamante intangibile. De aceea, faptul de a le revedea nu mai produce nici un ecou. Ele formează un depozit memorial definitiv, detașat de experiența imediată, perceptibilă și evenimențială. Opera e depusă în tine. Privind-o, o recunoști, atingi piatra, dar ea nu te mai afectează artistic. Ea se afiliază definitiv identității tale. Și de aceea experiența directă își pierde pertinența. Acesta mi-a fost diagnosticul și, implicit, răspunsul. După Tîrgu Jiu am mai extins interogatoriul și concluzia a fost similară. Dacă m-aș afla din nou în fața Piramidelor sau a Zidului chinezesc, la Teotihuacan sau Machu Picchu, nu aș fi mai elocvent și nici mai disponibil decît la Tîrgu Jiu. Mutism constant căci aceste locuri unice aparțin, și ele, unui peisaj interior. El face parte dintr-o geografie individuală de care sînt indisociabil legat. Parafrazînd celebra frază a lui Diogene, aș spune: „Tot ce m-a marcat îl port cu mine” și îl pot oricînd explora grație unui voiaj mental, un voiaj imobil.
Aceste creații și locuri unice îmi sînt consubstanțiale, dar lor le rămîn asociate emoțiile descoperirii personale, acelea ale unui loc sau ale unui însoțitor. De departe reînvie amintirea expediției pentru a ajunge la citadela secretă care se înălța la Machu Picchu sau forfota insuportabilă de pe Zidul chinezesc. Opera s-a abstractizat, dar nu și contextul revelației resimțite prima dată. Pe de o parte, anonimatul operei, iar, pe de alta, subiectivitatea experienței. Aceste opere și locuri, recunosc, nu le-am visat, ci le-am văzut. Cunoașterea primă, directă, e indispensabilă. Cîtă diferență între relația cu Brâncuși la Tîrgu Jiu și ruinele de la Petra, care mă atrag de ani de zile, dar pe care nu le-am văzut! O studentă mi le-a revelat și de atunci am cumpărat cărți și cataloage, dar n-am ajuns acolo. Petra rămîne abstractă căci e invalidă de dimensiunea concretă produsă de prezență și proximitate. Petra e un orizont abstract, Coloana și atîtea altele sînt depuse în mine. De aceea am călătorit.
Invitat la Veneția pentru un colocviu consacrat revistelor de teatru unde trebuia să vorbesc despre cea pe care am creat-o cu Antoine Vitez, L’Art du théâtre, impresia de a intra într-un decor cunoscut – sublim, dar cunoscut – mi s-a reconfirmat. Mai puțin abstract decît o operă, orașul reînvia în mine ca o fantomă a tinereții de altădată. Fără nici un secret. Dar subit au intervenit accente inedite, evenimente neașteptate. Reîntîlnirea cu un prieten uitat, venit special pentru a mă regăsi, un loc familiar, Campo San Tommaso, puțin frecventat, unde am văzut prima oară desenele lui Leonardo da Vinci, achiziționarea unei statuete în magazinul din care odată am cumpărat o aplică venețiană. Pe „scena lumii” mele se asociau trecutul și prezentul, detalii de azi și experiențe de odinioară. Mi-l aminteam pe Ion Caramitru în Neguțătorul din Veneția. Pentru a-l parafraza pe Proust, pătrundeam într-un „un oraș regăsit”. În scenografia urbană bine conservată se insinuau, mai insistent decît în fața unei opere absolute, vibrațiile prezentului. Orașul e o construcție colectivă, opera – o creație individuală. Dar, în ciuda acestei diferențe, relația între tăcerea capodoperei și foșnetul vieții e înrudită.
La Tîrgu Jiu am descoperit un teatru, Teatrul „Elvira Godeanu“, și un director devotat, Cosmin Brehuță, am regăsit un artist respectat, Mihai Țopescu, și astfel tăcerea operelor s-a atenuat datorită oamenilor ce m-au însoțit. Nu am fost singur, iar la Veneția, datorită unei improvizații de ultim moment, am descoperit un artist afro-american, Kehinde Wiley, a cărui intensitate m-a tulburat. El reunește, într-un dialog intens, pe de o parte gigantice pînze policrome și pe de alta statui în bronz de aparență academică ce prezintă sclavi epuizați sau femei adormite. Împreună, fastul culorilor și severitatea metalului, viața văzută dintr-o dublă perspectivă.
O altă expoziție producea una dintre acele surprize care determină atracția voiajelor: Fire. Ea asociază cîțiva mari artiști moderni care au făcut din experiența focului o aventură plastică. Yves Klein e primul evocat și surprinde prin punerea în scenă a unor nuduri care, stropite cu benzină, își lasă urma pe o pînză arsă. Umbra omului… Marele plastician Arman incendiază viori și fotolii pe care le expune ca probele unui dezastru ce ne transformă în martori fascinați. Un fotoliu carbonizat mi s-a părut a fi elementul scenografic cel mai adecvat pentru Regele moare. Doar el, nimic mai mult. Buri, Kounelis, Calzolari, Parmiggani expun opere plasate sub semnul incandescenței și al „focului”. O lume calcinată.
Locurile și operele cunoscute se relativizează prin intervenția surprizelor, a hazardului care ne invită să admitem că eterna reîntoarcere nu e absolută, că, totuși, repetiției i se adaugă o diferență subtilă, individuală, nebănuită, care îi acordă o dimensiune inedită, contextuală. Foșnetul vieții…
Peter Brook și-a subintitulat Rezonanțe un ultim spectacol inspirat de Furtuna lui Shakespeare. Prezent, el vine în fața publicului și dezvăluie importanța tezaurului propriu de replici shakespeariene. Ele îl însoțesc ca moștenire personală pe care o vizitează ciclic. „Da, îi sugerez lui Brook, eu însă prefer să le aud pe scenă. Pentru că astfel cuvintele se personalizează și reunesc eternitatea lor cu fugacitatea actorului.” Surpriza unei voci, apariția unei siluete produc „foșnetul vieții”, corelativ al „capodoperei” absolute. Îmi amintesc de replicile lui Lear, dar totodată și de vocea marelui său interpret Paul Scofield, de monologul lui Richard al III-lea și de sfîșierea lui Ștefan Iordache. Eternitatea textului și actorul trecător.
În fața lui Brâncuși am rămas mut, dar liniștea care s-a lăsat în mine n-o uit. E definitivă. Căci am privit în tăcere și consternat perfecțiunea artei, avînd ca aliat fîlfîitul pasager al necunoscutului, al vieții imprevizibile. Și mi-am amintit de fraza șoptită odată de Brook cînd îmi cita o replică a Ofeliei: „Știm cine sîntem, dar nu știm cine devenim”.
P.S. În ’68, la radio, sub amenințarea tancurilor rusești, se tăia replica finală din Trei surori, „La Moscova, la Moscova”, acum ea răsună din nou, agresiv. Eterna reîntoarcere!
George Banu este critic de teatru. Ultima carte publicată: Les récits d’Horatio (Actes Sud), apărută în versiune românească la Editura Tracus Arte.
