„Politica culturală se face cu cei care fac cultura” – interviu cu Dan PERJOVSCHI

La aproape doi ani de cînd ați demarat „Jurnalul de virus”, proiectul rămîne la fel de actual. Ați avut vreo intuiție la momentul respectiv?

Nu m-am gîndit prea departe, ci doar la cele trei luni de lockdown (planetar). Proiectul a crescut din săptămînă în săptămînă. De fapt, din zi în zi și din noapte în noapte. Am experimentat, cercetat și răscolit prezentul. Intuiția a fost să stîrnesc ceva colaborativ, am fost o echipă de patru artiști care ne sfătuiam și discutam cum și ce. Intuiție a fost și să invităm artiști diverși, care lucrează cu medii diverse. Cred că asta este atractiv pentru publicul de acum.

„Jurnalul de virus” s-a plimbat prin lume, deși o bună parte dintre lucrări sînt în limba română, iar altele comentează realitatea românească. Cum a reacționat publicul străin?

Referințele directe la România (ca și textele în română) sînt răspîndite printre imagini și răspunsuri general valabile. Eirini Linardaki, care a invitat „Jurnalul” la New York, este o prietenă artistă greco-franceză care a participat la „Jurnal” și atît de mult i-a plăcut, încît l-a vrut în proiectul ei mai mare de „ocupare” a consulatelor francez și grec din New York. Pe cînd îl făceam și se posta în draci zilnic pe Facebook și Instagram, aveam reacții bune din toată lumea. Cred că am creat și un model, pentru că, după șocul inițial, instituțiile de artă s-au dezmorțit și au început să facă proiecte online.

Multă lume care vizitează expoziția întreabă dacă va urma o continuare, un update, o doză booster, legată de valurile care au urmat. Aveți în plan așa ceva?

Personal mi-am făcut „Jurnalul de virus 2”, care poate va apărea ca fanzin sau ziar de artist. Zic poate, pentru că am o mie de chestii pe cap anul ăsta și nu știu dacă găsesc timp. Dar cine știe, Alina Andrei (care guvernează itinerarea internă a expoziției) și Gloria Luca (care cumva a ajuns să supervizeze călătoriile externe ale „Jurnalului”) sau Luciana Tamaș, care locuiește în Germania, dar a dus „Jurnalul” la Muzeul de Artă din Satu Mare, poate ele sau George Roșu sau Ana Kun din echipa inițială să gîndească o continuare. Eu nu mai am energie. Magdalena Pelmuș, care a participat masiv la „Jurnal”, a inițiat o expoziție separată, care la rîndul ei a călătorit de la București la Tîrgu Mureș. Așa că proiectul se ramifică și fără mine. Cînd am pornit „Jurnalul“, am încercat să atrag ca participanți permanenți artiștii care reacționau deja la pandemie și își făceau cumva propriul jurnal (George, Ana, Magdalena, Aldo Giannotti, Olivier Hölzl, Oana Lohan, Roberto Uribe Castro). Sînt sigur că și ei au continuat. Poate după proiectul „colectiv” e timpul celor individuale.

Artiștii au fost încadrați ca neesențiali. Muzeele, sălile de spectacole și evenimentele culturale în aer liber sînt primele care se închid sau sînt restricționate. Ce părere aveți despre cum se raportează statul la artă?

Ce să mai zic? Văd raportarea asta de 30 de ani. E adevărat că e greu să fii președinte sau prim-ministru în vremuri de criză. E clar că ai categorii vulnerabile și ai categorii strategice de care depind direct stabilitatea și mersul societății. E clar că trebuie să ai priorități. Dar de aici și pînă la a face liste cu frizeri, schimbători de macaz și artiști e cale lungă... În fine, cum-necum, mi-am aflat poziția „oficială” în societate. Nu m-am încadrat printre esențiali ca meserie și nu m-am încadrat ca priorități prin vîrstă. În ce privește instituțiile de cultură (mai ales alea independente, că alea de stat și-au luat salariul integral nefăcînd nimic-nimic), a fost o aiureală totală. Cîteodată se opreau doar ca să se vadă că Comitetul X e-n criză.

Pe de altă parte, e nedrept să ne uităm chiorîș la pelerinajul la Sfînta Parascheva, în timp ce la Festivalul „Enescu” instrumentiștii aduși de peste mări suflă cu tromboanele fără mască. Cu alte cuvinte, eu înțeleg restricțiile în vremuri de criză. Chestia este că arta nu s-a adaptat. Toată lumea așteaptă ca cineva să dea bani și să rezolve. Dom’le, aveți muzeul închis? Scoateți picturile în ferestre. E cu 30% mai puțin public în sala de concert? Cîntați în parc. Nu se poate teatru pe scenă? Băgați actorii în containere de plastic. Nu poți face performance în sală? Dansează pe zidul care desparte orașul de favela romă etc. Aproape în toată lumea, muzee mici sau mari, bienale, galerii, artist-run space-uri, universități sau licee de artă au ratat șansa să facă ceva radical, altfel. E o șansă unică să nu ți se ceară să produci public. Să nu mai ai tirania succesului în felul ăsta. Eu nu mă pot supăra pe stat și pe comitetul de criză cu limba de lemn cînd văd că nici o instituție plătită de la buget nu a întins o mînă independenților. Hai, nu zic să dai 10% din salariu trupei de teatru care nu mai are spațiu și proiecte, deci nici bani pentru a-și asigura existența, dar poți să o inviți la tine în stagiune, nu? Atunci cînd se poate. Nu a existat pic de solidaritate. Singurele acțiuni cît de cît decente au fost că instituții de prestigiu precum CNDB s-au abținut să aplice la AFCN ca să lase independenților șanse mai mari.

Ministerul Culturii a avut, la final de 2020 și început de 2021, consultări intense pentru a ajuta sectorul cultural independent. Între timp, inițiativa a dispărut, pur și simplu. Singurul beneficiu al demersului a fost că reprezentanții diferitelor domenii au aflat despre activitățile și nevoile celorlalți. Cum comentați?

Care minister? După cum zicea Corina Șuteu recent, într-un text publicat în revista 22, nu mai bine desființăm ministerul ăsta și facem niște comisii pe discipline și direcții care să analizeze proiecte de două ori pe an? Și facem loc și în Biblioteca Națională, care e ocupată o treime de minister.

O profesoară de chimie este secretar de stat în Ministerul Culturii. Ar putea fi aceasta o șansă pentru un proiect serios de educație prin cultură?

Nu. Eu ca artist am ajuns să evit tot ce vine oficial sau de la oficialități. Am obosit și, de ceva vreme, refuz să mai înțeleg că un funcționar de stat (în general și în particular din zona culturală) habar nu are de arta zilelor noastre, nici conceptual, nici vizual, nici instituțional. Refuz să mai accept ca un politician să îmi spună ce este arta. Refuz să accept acțiuni grobiene neoliberale de comasare a instituțiilor de cultură doar pentru a crea o imagine de reformist. Refuz să accept autorități locale care habar nu au ce mișcă cultural în orașul lor. Nu noi trebuie să mergem spre ei, ei trebuie să știe cine sîntem și ce facem și să ne propună parteneriate conforme cu politica culturală locală și națională. Care politici nu se fac în birou de către cineva numit politic. Politica culturală se face cu cei care fac cultura. Administratorii locali și naționali sînt niște administratori, nu creatori. Cu alte cuvinte, eu nu recunosc autoritatea Ministerului Culturii, a Muzeului Național cu ai săi trecători directori.

„Doar rezolvări individuale”

Spuneați la un moment dat că pandemia, în loc să ne facă mai toleranți și mai solidari, ne-a înrăit. E valabil și pentru lumea artei?

Mda. După cum am zis mai sus, eu n-am văzut solidaritate de la cei care au avut spre cei care n-au avut deloc. Nu am văzut soluții și nici mari discuții. Am văzut rezolvări individuale. Art Encounters a imaginat un mentorat online și a putut astfel plăti niște artiști, iar la alții am văzut un soi de rezidențe virtuale. Eu însumi am beneficiat de un bun parteneriat cu Institutul Goethe pentru Anul Beuys. Am văzut și un timid ajutor de la Primăria București către galeriile bucureștene. Dar n-a extins nimeni la nivel național aceste soluții. Înțeleg că ajutorul guvernamental către artiști s-a încurcat în știință și, ca de obicei, a creat probleme în loc să le rezolve, dar nu știu multe aici, că nu am aplicat sau beneficiat de el. Am văzut pizma și ura clasică, potențate de lipsurile din ultimii doi ani. Lumea s-a descurcat prost. Și, în loc să caute soluții, au căutat ținte să înjure. Mi se pare tot mai mult o scenă obsedată de bani și onorarii și mai puțin de idei și de viziuni. Dar poate mă înșel. Am fost prins cu atîtea că nu m-am uitat cu atenție. Culmea, eu am avut mai mult de muncă în pandemie.

Credeți că această perioadă a avut vreun impact asupra modului în care vă raportați la lumea artei?

Da. Eu eram, fără să știu, pregătit de pandemie. Am învățat o viață întreagă să mă adaptez, să răstorn ce pare dezavantaj într-un asset. Am ajuns să desenez pe ziduri și am făcut o carieră internațională din asta pentru că nu am avut niciodată bugete pentru instalații clasice și nici contextul instituțional și legal din jurul meu nu mi-a creat niciodată libertate de mișcare și gîndire. Mi-am creat-o singur. Cu riscurile de rigoare. Pentru mine, pandemia, lockdown-ul, restricția sînt și ocazii să fiu altfel, să inventez ceva nou, să fiu pus într-o situație nouă. De aia am făcut „Jurnalul” colectiv și nu l-am făcut solo, că puteam liniștit să postez singur de multe ori pe zi. Eu, care vin din colectivitatea forțată, am luptat ani de zile, cu toată puterea mea, pentru individualitate. Și iată că în 2020 am redescoperit echipa, colaborarea... Nu a fost ușor, nu-mi plac instinctiv o grămadă de expresii artistice și mă doare fizic cînd cineva din același proiect cu mine nu e la fel de implicat și nu are același simț al răspunderii ca mine. Dar mi-am mușcat buza și am făcut acest proiect colectiv.

În 2021, la Muzeul Ludwig din Aachen, cînd marea mea expoziție solo era închisă, am scos desenele pe geam în centrul medieval al orașului, pe fațada de sticlă a Centrului Charlemagne. Exact în buricul tîrgului. Muzeul Ludwig e poziționat mai lăturalnic, într-un cartier mai divers al orașului. Pînă și acolo, la sediu, am scos desene pe zidul și geamul de intrare al Muzeului exact pentru cei care nu aveau test ca să poată intra (în perioadele cînd s-a dat drumul cu respectiva condiție). Mi-a plăcut la nebunie. La Muzeul de Artă Contemporană din Ravensburg, într-o expoziție de grup despre „pauză”, desenele mele au funcționat ca afișe în oraș. Și pentru jumătate din timpul alocat acestei expoziții au fost și singurele „lucrări” accesibile publicului. Tot anul 2021 am trimis cărți poștale Galeriei Prozori (Geam). Prozori Galerija este de fapt un geam lung-lung al unei biblioteci de cartier din Zagreb, plasată la parterul unui bloc din anii ’70. Curatoarea de acolo, care avea biblioteca închisă și oricum nu mai putea aduce artiști să facă proiecte, a expus vederile mele pe geam acumulativ, în ritmul sosirii lor la cutia poștală. Mi-am delegat desenele pentru expoziția solo din Bogotá, unde nu am mai putut ajunge, și echipa Galeriei Instituto de Visión a făcut un soi de performance colectiv din redesenare, invitînd artiști locali să participe. Etc.

Am dat exemple din ce am reușit eu să fac. Sigur, sînt și altele. „Jurnalul de virus” e unul din aceste exemple. Ideea de a-l face afiș a fost a Alinei Andrei, gazda inițială a proiectului (White Cuib, Cluj). O expoziție pe afișe care se poate expedia simplu și repede prin poștă dintr-un loc în altul. „Jurnalul” e acum un model de soluție și de solidaritate. Nu te costă enorm. Multe spații au găuri în program din cauză de bani, de restricție, de circulație etc. „Jurnalul” poate acoperi acele găuri. Nu vom putea reveni unde am fost. Banii din cultură vor fi tăiați peste tot în lume. Și responsabilitatea (de-a face), și privilegiul (de-a avea) trebuie asumate. Există urgențe enorme în lume. De care trebuie să ținem cont noi ăștia, „creatorii”.

E ceva care vă face să priviți cu speranță către viitor?

Da. Eu sînt invitat la Documenta (cel mai important eveniment cincinal din artă la nivel mondial – n. red.), iar Lia Perjovschi va avea un solo show la Art Basel.

interviu realizat de George PLEȘU

Desene de Dan Perjovschi