● Manifesta 12, bienala de artă nomadă. 

Palermo te întîmpină cald, blînd, prietenos, zgomotos, dar ritmat, cu bulevarde largi pietonale, teatre copleşitoare prin măreţia lor abandonată, cîini fără stăpîn dormind cu greu pe un petic minuscul de umbră, marea în zare, Monte Pellegrino, cîntece populare la fiecare colt, pieţe de peşte proaspăt, prafuri aromate de tot felul şi o biserică strecurată printre toate acestea. Mercato della Vucciria, Mercato del Capo, Mercato di Ballarò.

Palermitanii trăiesc într-un prezent continuu scufundat în trecut, un tip de trăire perfect siciliană, locuiesc în palazzi storici sau case fragile în care ghiceşti de afară pereţii interiori. Palermo e o experienţă olfactivă, cu mirosuri amestecate pe străduţe înguste care par marcate la tot pasul de motani istorici, cu cîteva secole în urmă: teritoriul e al lor, căldura a conservat în timp notele ascuţite. Dar şi parfumul de bougainvillea te împresoară, portocalii, lămîii, leandrii, gunoaiele înfierbîntate de la prima oră a dimineţii. Palermo e al cerşetorilor mîndri, al imigranţilor, al vînzătorilor ambulanţi, al magazinelor indiene, al turiştilor aflaţi într-un du-te-vino perfect pînă la 4 dimineaţa pe Via Maqueda. Palermo se dilată, nu are limite temporale; oameni pe bănci, familii numeroase, sieste pentru orice categorie socială, spaţii de locuit minuscule, dormitoare şi sufragerii direct din stradă, seri cu scaune de plastic parcă topite în faţa casei, adică pe stradă, grătare cu peşte proaspăt din care iese fumul greu şi totuşi vaporos, priviri luminoase şi totuşi cu o tristeţe tipică în ochi.

În tot acest cadru mirific, atrăgător şi respingător totodată, pe 16 iunie poposeşte o bienală de artă contemporană, Manifesta, ediția a 12-a, eveniment nomad care a debutat în 1996 la Rotterdam și care, de-a lungul anilor, a avut loc în Luxemburg, Ljubljana, Frankfurt, San Sebastian, Nicosia (anulată politic), Trentino-Alto Adige, Murcia și Cartagena, Genk, Sankt Petersburg, Zürich. De fiecare dată, bienala mizează pe multe proiecte in situ, artiști care să lucreze cu orașul și cu problemele lui și ale regiunii; încearcă să nu se rupă estetic de mediul care o primeşte generos, ca o gazdă bună, ci, din contra, să comunice social, cultural şi politic cu acesta.

Bienala se instalează deseori în spații altfel în ruină, închise pentru public, dar cu o istorie importantă pentru o anumită comunitate sau pentru trecutul orașului. Foste fabrici, biserici, foste închisori, fortărețe, palate. De data aceasta, Bienala se deschide la Palermo în palate istorice, teatre, grădina botanică, biserici, arhivele orașului. E clar, timp de cîteva luni, Palermo e şi al artei contemporane. Cum să concurezi cu un asemenea oraş copleşitor vizual şi sonor, care are deja totul în el? La ce bun să instalezi artă contemporană cînd arta e deja acolo, în fiecare cotlon, în fiecare dantelă arabă în piatră, în graţia decadentă a fiecărei străzi, în fiecare mozaic, în fiecare cielo aperto din palatele somptuoase, în fiecare gaură în tavan? Chiar şi ruinele au farmecul şi arta lor…

Manifesta 12 se transformă într-un eseu urban, un studiu atent al oraşului, al complexităţii lui. Artiştii „încearcă să refacă vechi legături între Palermo, Mediterana şi Europa“ – declară entuziasmat primarul oraşului, il sindaco Leoluca Orlando. Palermo e oraşul care s-a schimbat cel mai mult din punct de vedere cultural în Europa ultimilor 40 de ani, ne spune tot el.

Grădina planetară. Cultivarea coexistenţei este titlul bienalei, și porneşte de la metafora botanică a filosofului şi peisagistului Gilles Clément, metaforă cu o istorie culturală mult mai îndelungată – lumea este o grădină pe care trebuie să o cultivi cu grijă şi căreia trebuie să îi oferi toată atenţia ta. O grădină palermitană amestecată, cu origini cît se poate de diverse, exotice (dar, marea problemă, cum mai definești exoticul în secolul 21?). O bienală atentă, aşadar, la un Palermo contemporan, la mişcările oraşului, la problema acută a fluxurilor migratoare. Ironic sau nu, bienala s-a deschis simultan cu scandalul navei Aquarius, al celor 629 de migranți, iar Mediterana e mereu pe un fundal pictural la Palermo. De un albastru celeste, ea spală toate grijile şi aduce cu ea unele noi zi de zi, linia orizontului, speranţe, vieţi frînte, existențe care încep de la zero, cu tenacitate, sacrificiu. Simți pe străzile Palermo-ului toate greutățile, dar și lejeritatea lor, complacerea: aici ai întotdeauna o bucurie cumpătată a vacanței. Palermo e al istoriei multiculturale, al arhitecturii copleşitoare prin multiplele ei influenţe, Sicilia – cosa nostra, violenţă, viaţa nu contează, exploatare, sclavie, omertà.

Grădina planetară creată de Manifesta 12 presupune documentare atentă, intervenţii în spaţiu, peste 50 de artişti şi 20 de locaţii spectaculoase, evenimente colaterale. Practic, bienala e peste tot, la fel ca toate grijile acestui oraş, lăsate deoparte în fiecare zi şi reluate odată cu un nou răsărit. Grădina planetară a Manifestei pune în scenă oraşul, aceasta fiind una dintre secţiunile bienalei, dar şi plantele ca resursă fragilă a planetei, precum şi acel out of control, reţelele invizibile, fluxurile digitale, cea de-a treia secţiune a bienalei.

E fascinant cum lucrările de artă reuşesc să rămînă aici discrete. Dacă ar fi fost altfel decît discreți, artiștii ar fi fost oricum nimiciți de forţa oraşului. Tăcute, non-agresive şi deloc impulsive, ele ridică probleme locale, de la mafie la migraţie, şi mizează puternic pe forţa documentarului. Fiecare palat cu expoziţie în el reuşeşte două tipuri de dialog: artiştii comunică cu monumentalul zidurilor, cu scriiturile acestora, cu mozaicurile pe care le fotografiezi uimit. Alergi între lucrarea de artă contemporană şi opera arhitecturii. Vechiul şi noul ocupă un prezent continuu. Pe lîngă dialogul activistei cubaneze Tania Bruguera, între spaţiu şi lucrarea ei, ai acea eternă conversație cu exteriorul. Ferestrele rămîn mereu deschise către lume, Manifesta nu mă vrea izolat într-o lume strict artistică, într un white cube. Privesc fotografiile cu ruine şi spaţii improvizate, precare, ale artistului rus Sergei Sapozhnikov, seria A wonderful day, în timp ce pe fundal văd cum înaintează greoi un vas opulent de croazieră. La fel, în Palazzo Ajutamicristo, duminică la ora 10, fundalul sonor este dominat de slujba de dimineaţă a comunităţii evanghelice. Clădirea e peste drum, o femeie îmbrăcată în haine tradiţionale de duminică, impecabile, merge cu pas grăbit, a întîrziat, slujba a început deja…

De la Palazzo Ajutamicristo, altfel închis pentru public, dar redeschis cu ocazia bienalei, palat nobiliar din secolul al XV-lea, construit de bancherul Guglielmo Ajutamicristo, care se ocupa cu comerţul cu cereale, paşii ne poartă către Orto Botanico, în Via Lincoln. O grădină spectaculoasă, exotică, născută în 1789, cu păduri de bambuşi, arbori bătrîni imemoriali, spaţii largi cu cactuşi înfloriţi, nuferi, peşti de un roşu aprins, organizare şi, totuşi, abandon. Aici Manifesta intervine la fel de discret, cu cîteva lucrări de artă plasate fie în colţuri umbroase de grădină, fie în sere parfumate, cum e cazul cercetării artistului columbian Alberto Baraya, un ierbar cultural, o colecție simbolică de plante artificiale, din Sicilia și Palermo. Te pierzi în această grădină enormă, îmbrăcată în diferite nuanţe de verde, cu plante suculente, plante medicinale și zeci de tipuri de salvie. Arta e şi aici tăcută, cuminte, surprinde delicat grădina şi zumzetul ei, sunetul bambuşilor.

Palazzo Forcello de Seta, o graniţă fizică a oraşului, e o construcţie în stil neogotic, de la jumătatea secolului al XIX lea, a marchizilor Forcella. Mozaicurile sale perfecte se îmbină natural cu muntele de sare din care îţi poţi lua pumnul tău de sare, într-o punguţă, demantelînd, încet-încet, construcţia simbolică şi impunătoare, o lucrare intitulată Sufletul sării, a artistei Patricia Kaersenhout. Palazzo Butera, un palat de secol XVII, în cartierul istoric Kalsa, are vedere spre golf şi Foro Italico: e şi el spaţiu pentru bienală, cu gaura sa adîncă în tavan, care lasă la vedere sistemul de susţinere din interior. Palazzo Trinacria, în schimb, alt spațiu al bienalei, are la intrare o placă de marmură care te anunță că în acel hotel moare în exil, pe 29 noiembrie 1852, solo e sconosciuto, nimeni altul decît Nicolae Bălcescu.

La doi pași, pe Via Torremuzza, e Teatro Ditirammu, cel mai mic teatru din Palermo. Printre afișe și obiecte de mici dimensiuni, marionete Orlando Furioso, e expoziția „Ozio“, curatoriată de Adina Drînceanu. Una dintre lucrări, video-ul Citrus Tristeza, aparține artiștilor Anca Benera și Arnold Estefan și se constituie într-o reflecție asupra spiritului sicilian, asupra politicului, asupra modului în care legea tăcerii înseamnă ocolirea adevărului, înbrăcarea lui în proverb și cuvinte înrădăcinate în limbă. Artiștii scriu cu sucul lămîilor pe zidurile orașului, storc lămîi de colțurile lui, îi dau o altfel de viață. Ţi-e sete, dar simţi şi acru în gură. Sicilienii sînt „stăpînii timpului“, îmi explică curatoarea, trăiesc un prezent continuu, în care viitorul se construiește tot cu ajutorul prezentului, căruia i se alătură un adverb temporal. Un prezent în trecut, oricît de îndepărtat, și fără viitor. „Ozio“ – inerție, contemplare, inactivitate, lene, indolență, tihnă, oțiu. Iar arta, o știm, e, prin excelență, resortul omului liber. „Ozio“ ca formă de rezistență și, de fapt, putere.

Manifesta 12 este mult mai mare decît am descris-o eu, te face să treci discret prin diferite straturi ale orașului. „Andiamo a mare?“ mă întreabă şi mă îndeamnă un graffito şi o pictură stradală alături de el, o fetiţă-sirenă, cu părul şi trupul albastre. Blu azzuro celeste. Andiamo!

Ciao, Palermo! Bienala de artă Manifesta 12 este deschisă la Palermo în perioada 16 iunie – 4 noiembrie. 

Daria Ghiu este critic de artă.

Foto: D. Ghiu