Memorialul Monica Lovinescu – Virgil Ierunca

În data de 17 decembrie a fost inaugurat in cartierul Cotroceni ansamblul sculptural dedicat Monicăi Lovinescu și lui Virgil Ierunca, punctul culminant al proiectului Fundației Humanitas, Centenarul Monica Lovinescu. În seara inaugurării, înainte de a se înnopta cu totul, am văzut și eu monumentul pe viu, pentru prima dată. Întîmplarea a făcut ca un grup de doamne voluntariste, care își plimbau cățeii, să treacă exact atunci prin zonă și să fie mai mult decît disponibile pentru a-mi împărtăși la cald impresiilor dumnealor. Așadar, pentru aproximativ zece minute, am fost martora unei realități paralele, justificate în felul său, care mi-a relevat un mod de a privi arta cu totul altfel decît așa cum sînt eu și majoritatea celor din jurul meu, artiști și, în general, oameni de cultură, dispuși să o facă. Cu nimic mai prejos din punctul de vedere al adevărului în sine, abstract, opinia doamnelor releva o insatisfacție maximă, un inconfort imediat al traiului pe lîngă noul grup statuar, care le invadează agresiv realitatea cotidiană. Cîinii respectivelor fuseseră probabil privați de un colț generos de iarbă, doamnele nu mai puteau privi nestingherite vilele frumos renovate din jurul piațetei, iar cîmpul lor vizual și, mai mult, cel moral tocmai ce fuseseră iremediabil disturbate de prezența unor oameni care nici măcar pantofi nu aveau, așa cum bine au remarcat chiar ele însele și care „arătau cu mîna hitlerist către un pom anemic și rigid, plin cu monștri” (citez aproximativ). Am aflat, de asemenea, că ar fi preferat ca acolo să se fi reconstruit statuia lui Brătianu (nu știu care dintre ei), așa cum era înainte de venirea comuniștilor, sau măcar să se fi pus ceva frumos în loc, în nici un caz monstruozitatea de față.

Una peste alta, le înțeleg perfect atitudinea, la fel de bine cum înțeleg și imposibilitatea existențială a momentului istoric în care ne aflăm, cel în care nu numai că frumusețea, etica și adevărul au luat-o în direcții imposibil de stabilit, devenind noțiuni confuze și fluide, aflate mai tot timpul împotriva omului, dar și cel în care reperele stabile, conservatoare, cele pe care cu greu le recuperăm astăzi după o jumătate de secol de utopie comunistă, sînt sub o permanentă agresiune exterioară. Nu numai impresiile și revoltele în tăietură proaspătă au fost puternice, răscolind impulsuri revoluționare atît în trecătorii rezidenți, cît și în internauții eroici mereu pregătiți de acțiune și scandal pe social media, ci, se pare, și cele care au avut timp să se așeze, să treacă printr-o decantare a gîndurilor, rămîn în continuare la fel de ferme și uneori patetice. Cu luări publice de poziție, atît în online, cît și în print, oamenii de cultură și, bineînțeles, artistul au simțit să facă front comun atît împotriva atacurilor la adresa ansamblului sculptural în sine, cît și împotriva inițiativei mai largi, cea a Centenarului Monica Lovinescu. Cum lucrurile încă sînt amestecate și tulburi, iar interesul pentru subiect viu și neobosit, contribui, iată, și eu cu următoarele dileme.

Să luăm lucrurile pe rînd și să răspundem la cîteva întrebări scurte: este lucrarea frumoasă? Este ea adecvată locului? Și, în final, este ea suficientă? Și, oricît de ciudată vi s-ar părea ultima întrebare, de fapt ea este singura care contează în mod profund, așa cum sper că voi putea să o dovedesc.

Așadar, este lucrarea frumoasă? Cu siguranță da, un da clar și hotărît, fără nici o urmă de dubiu. Nu frumosul artistic este discutabil aici, căci el este evident, de la modelajul impecabil al tuturor suprafețelor, care demonstrează o tehnică perfect însușită de sculptorul Virgil Scripcariu, pînă la compoziția amplă bine echilibrată spațial, care se desfășoară foarte potrivit în toate planurile, și pînă la selecția simbolisticii formelor constitutive, care acoperă secole, dacă nu milenii de cultură europeană. Aducerea în simultaneitatea multiplelor stilistici, de la cea a himerelor expresioniste din copacul minimalist, conceput din petice dreptunghiulare expresiv sudate, la cea a corpurilor cuplului citînd stilistica realismului socialist, inclusiv prin atitudinea romanțată, dar solidă, și, în final, la splendida suprafață a fîșiei metalice care îi îmbracă și îi unește, reușind să reîmprospăteze prin tratarea suprafeței banda postmodernă a lui Serra, care umple mai toate spațiile muzeale contemporane care se respectă, toate sînt premisele unei capodopere a artei noastre monumentale din ultimele decenii. În ceea ce privește simbolistica ansamblului, eventualii hermeneuți nu pot decît jubila, căci tipul de construcție narativă pentru care a optat sculptorul este unul care oferă resurse abundente pentru toți privitorii, de la cel mai elementar nivel cultural pînă la cel mai rafinat.

Acum ajungem al întrebarea numărul doi: este ea adecvată locului? Iar aici lucrurile nu mai sînt atît de clar definitive, din mai multe motive. În primul rînd, este adevărat că zona unde este amplasat ansamblul este una destul de închisă, într-un cartier pe cît de central, pe atît de restrictiv cu vizitatorii nepoftiți. Acest labirint de străzi cu sens unic, cu case vechi și scumpe împrejmuite de garduri înalte și cu rezidenți autodeclarați conservatori, nu este locul cel mai bun pentru a-ți da o întîlnire, nici măcar cu istoria însăși.

Fără a fi legat în mod profund și inseparabil de zona respectivă, cuplului comemorat putea să i se găsească un loc mai deschis, mai însorit, pentru a fi arătat lumii și pentru a putea da naștere unor dialoguri mai puțin urmărite cu dispreț de rezidenți. Pe de altă parte, avem o întreagă istorie a monumentelor ratate din cauza neadecvării la cerințele și gusturile unui prezent incapabil să înțeleagă natura și valoarea operei de artă. Numai de la Constantin Brâncuși avem două astfel de rateuri monumentale, concluzia fiind că vecinilor nu trebuie să li se dea drept de veto. Însă nimeni nu își dorește să trăiască pe lîngă un monument al durerii, al răului, al urîtului. Din punctul de vedere al unui public interesat de propriul confort, vizual și în special emoțional, ansamblul lui Scripcariu este un factor cu adevărat îngrijorător, de-a dreptul neplăcut. O fîntînă de Lucaci, un jos abstract și frumos colorat de Ingo Glass sau unul chiar metalic, monocrom, stil Sigma, și poate la o adică și o lucrare figurativă, cum era bustul lui Brătianu de dinainte de anii ’50, atîta timp cît nu provoacă angoase și poate fi oricînd confundat cu un decor neutru, ar fi fost probabil o alegere mult mai pe placul locuitorilor. Ținînd cont de realitatea urbană, rutieră chiar, a intersecției unde se află, care este, așa cum spuneam, una mai mult privată decît publică, poate că, într-adevăr, variantele de mai sus ar fi fost mai potrivite pentru mobilarea spațiului, evident nu și pentru temă.

Iar aici ajungem la ultima întrebare pe care v-o propuneam: este lucrarea suficientă? Și mă veți întreba: suficientă în ce fel? Iar eu vă voi răspunde: suficientă pentru subiect, suficientă pentru nevoia noastră de a cunoaște trecutul pentru a preîntîmpina viitorul, suficientă pentru obligația noastră de a rememora pentru a vindeca, pentru a merge liberi mai departe. Iar din păcate, și în această situație, răspunsul se risipește în variante, în subjugate ale unei propoziții reductibile în primă instanță la un singur cuvînt: nu.

Pentru început trebuie înțeles care este subiectul, pentru că din felul în care este construit ansamblul și, mai departe, din felul în care tot proiectul Centenar Monica Lovinescu a fost prezentat publicului în ultimele luni, aici nu este vorba numai despre doi oameni care au avut un anume destin specific, exemplar în felul lui, ci despre transformarea lor în stindarde ale luptei anticomuniste, în eroi disidenți, în luptători ai democrației de dincolo de granițe. Abstractizarea lor implică ieșirea din specificul vieții concrete, așadar un monument dedicat lor este un monument dedicat luptei anticomuniste, idee susținută și de copacul cu himere, metafore ale sistemului monstruos. Avem de-a face cu un monument care conservă și atestă, în primul rînd, valoarea unei idei, a unei opoziții, a unui sacrificiu, a unui model de urmat. Iar aici, un lucru este cert: avem nevoie ca de aer de asemenea lucrări de for public, care să cutremure ochii insensibili ai trecătorilor, lobotomizați de lumina ecranelor de tot soiul, să lovească tare în sufletele oamenilor, ca mințile lor să înceapă să se dezmorțească și să vadă cu adevărat lumea în care trăim și, mai ales, pe cea care se anunță că vine, intempestiv. Trebuie să avem nu numai memoriale ale comunismului și monumente ale eroilor care s-au opus lui, cuminți și invizibile, predispuse încă din fașă la totală ignorare din partea trecătorilor, ci adevărate calvaruri vizuale, care să cutremure ființa din adîncuri, care să provoace în mod real dialoguri. Decorativul și abstractul sînt insuficiente pentru astfel de travalii, singurul care are forța necesară de a mișca masele este figurativul, cel care incomodează în mod concret privirea și traiul celor din jur.

Narațiunile sînt cele care comunică tuturor, cele care ne interesează pe toți, indiferent de nivelul nostru intelectual și de pregătirea noastră culturală. Din acest punct de vedere, ansamblul Lovinescu – Ierunca este potrivit cauzei, căci așa cum v-am povestit, el deja provoacă reacții aflate în anticamera protestelor civile. Dar este el suficient? Pentru cartierul Cotroceni probabil că da, dar pentru București, pentru România, este doar un mic bobîrnac dat unui corp obez și nesimțit care de multă vreme a uitat cum să reacționeze la stimuli. Este un pas mic, foarte mic, ca de furnică, în vederea constituirii unei conștiințe publice, a înțelegerii unei realități vii, insuficientă însă pentru nevoia enormă căreia i se adresează, dar care, schimbînd sistemul de referință, este în mod cert una dintre marile realizări ale sculpturii contemporane românești, o lucrare care are toate datele pentru a-și certifica natura de capodoperă.

Dalina Bădescu este istoric de artă, artist plastic și doctor în arhitectură.