Matisse, ultima expoziție
Cîte vieți n-au fost marcate de ultima clipă! Ultima clipă în fața pericolului ce determină erori fatale sau reușite vitale. Ultima clipă dinaintea catastrofei, a eșecului, a nopții. Tristețea „ultimei lecții” din celebra nuvelă a lui Alphonse Daudet, cînd profesorul preda știind că școala se va închide sub amenințarea armatei germane. Cu acest sentiment m-am confruntat în seara unei zile de miercuri fatidice cînd Macron anunța din nou reînchiderea Parisului. Am resimțit „eterna reîntoarcere” ca pe o sancțiune implacabilă similară marilor drame comune – război, lagăre – și, amenințat, m-am precipitat să văd a doua zi, cu orice preț, „ultima expoziție”: Matisse, comme un roman. Înainte de a mă resemna și a mă refugia în casă.
Imensa și definitiv oribila clădire a Centrului Pompidou e goală. Traseele sînt modificate, luăm ascensoare niciodată utilizate, vizita se efectuează sub semnul precauțiilor punctuale și al improvizației generale. Eram „cei din urmă”, cum spunea Gorki, cei care pătrundeam joi în sălile Matisse, omul luminii și al extazului. Privim, fotografiem, conștienți că e pentru ultima dată. Mîine, cortina! Becurile stinse, escalatoarele oprite, tablourile ascunse, fără noi și noi fără ele. La capătul vizitei, le privesc resemnat ca bunicul meu înainte de a-și părăsi casa, pentru a muri altundeva.
Poate această așteptare mi-a umbrit ochii și mi-a atenuat plăcerea. Matisse mi s-a părut a fi creatorul unei lumi reduse la pictură, indiferentă la istorie. Îl privesc și îmi amintesc că, departe de război și de teribila ocupație germană din anii ʼ40, retras la Nisa, mărturisea: „Aceștia au fost anii mei cei mai fericiți”. Indecența fericirii, mi-am spus atunci și n-am putut să uit. Și acum, pe vremuri din nou grele, aceste culori vii, aceste roșuri ce se detașează ca niște maci în floare și aceste siluete la adăpost de furia lumii îmi evocă refuzul său de altădată. Matisse le-a pictat pe timp de război, primul și al doilea. Expresionismul german le-a asumat drama și a desfigurat chipuri, peisaje, în timp ce Matisse a ignorat totul, s-a adăpostit în policromie și s-a protejat. Cînd cortegiile funebre îi treceau pe sub ferestre la Weimar, Goethe cînta la violoncel. Matisse la fel… Ei aparțin unei familii comune.
O retrospectivă captivează pentru că restituie o evoluție ale cărei debuturi sînt adesea uitate sau ignorate. Și, cel mai adesea, revelează desprinderea de influențe și accesul dificil, lent, la identitate. Îmi admit ignoranța și mă opresc în fața unui tablou de Cézanne pe care Matisse l-a cumpărat de la celebrul negustor de artă Édouard Vuillard și l-a păstrat o viață, convins fiind, spune el, că „dacă Cézanne are dreptate, atunci am dreptate”. În spiritul celui ales ca model, Matisse pictează mai cu seamă naturi moarte, lipsite însă de materialitatea celor cézanniene, mai lejere, intime, atestînd un alt raport cu lumea. El adoptă apoi tehnica lui Seurat și Signac pentru a se dedica – pînă la pastișă – „pointilismului”, acea tentativă pasageră de a asocia știința și pictura. Doar semnătura autografă în stînga tabloului confirmă prezența lui Matisse. El nu era încă el însuși, dar adoptă libertatea lui Gustave Moreau care i-a fost profesor și care indica elevilor să caute „nu un drum, ci existența drumurilor”. Matisse nu a ezitat să li se consacre. Să le urmeze, să se îndepărteze, dar, lipsit de radicalitatea lui Picasso, el a adoptat principiul transformărilor temperate pe fondul comun de care nu se va disocia: emoția culorii. Culoare și emoție – reunite, ele îi desemnează vocația. Vocația eliberatoare a „decorativului” și tot ce implică el ca acord cu lumea.
Culorile sale incendiare care au răvășit peisajul francez la început de secol 20 l-au afiliat acestei mișcări ce evoca violența fiarelor, „fauves”, ce-și devorează sanguinar prada. Matisse a fost un „fauve” cultivînd explozia cromatică ce agresa ochiul, afișînd puterea culorilor pure, explicit etalate pentru a suscita un efect de vitalitate nedomesticită. Azi, cuceririle de atunci și-au diminuat impactul, ele seduc, dar nu scandalizează. Le privim pentru ce procură ca satisfacție autonomă a privirii, ca intensitate vizuală atenuată de timp.
De la o pînză la alta, ca un leitmotiv, revin femeile. În afara cîtorva portrete de comandă – unele geniale –, Matisse a exersat cultul femeii, sub toate ipostazele. Femeia, un model la nesfîrșit revizitat. Femei expuse și definite prin contururi ferme, adevărate limite ce izolează personajul, lipsit de rafinamentul fugitiv al personajelor lui Bonnard, pictor sentimental, sau de postura statuară a celor proprii lui Picasso, femei ce se afișează aici în goliciunea lor ca amazoanele moderne ale unui pictor căruia îi sînt partenere necesare. O relație virilă se afirmă fără ezitare. Lor li se opun însă, mai tîrziu, femeile care, leneșe și lascive, se destind pe canapele în adevărate scenografii orientale. Le privesc nostalgic căci, într-un fel, îmi sînt cunoscute fiindcă le-am frecventat zilnic acasă privind tablourile lui Pallady, prietenul lui Matisse. De unde le provine înrudirea? Cine le-a descoperit? Întrebare fără dezlegare. Apoi regăsesc acel cadou venit din România pentru camaradul din Franța: La Blouse roumaine. Doina Lemny i-a consacrat o expoziție și, dincolo de artă, m-am întrebat atunci dacă schimbul de daruri și tablouri nu rămîne proba cea mai directă a afinității elective ce îi leagă pe Matisse și Pallady. Doar Aragon, arogant, va vedea în La Blouse roumaine o „expresie a tradiției franceze”, iar alții chiar „o icoană a Franței eliberate”. Ciudată afiliere a ceea ce a confirmat impactul unei prietenii, darul românesc convertit în emblemă națională.
Matisse își afirmă în timp gustul pentru interioare și concentrarea pe care o implică, dar interioare nu strict determinate, fără șansă de evadare și soluție de salvare. Matisse detașează cadre de ferestre ce lasă privirii libertatea de a explora exteriorul – Sena, peisajele sudului – sau chiar de a plonja în ceea ce e dincolo de interior și rămîne secret. Un violonist e plasat în fața ferestrei așa cum Enescu i-a cerut lui Yehudi Menuhin să cînte o sonată de Bach la Tescani. Dar ușile încă și mai mult exprimă atracția spre exterior ca o enigmă de deslușit. Ușile de la Collioure unde Matisse își găsise „paradisul” își pierd dimensiunea realistă pentru a se converti în invitații stranii, misterioase, de acces la o lume necunoscută. Iar pînza intitulată Fereastră-ușă de la Colliure ajunge la o intensitate abstractă demnă de capodoperele lui Rothko. Pictură abstractă ce păstrează imperceptibilele însemne ale realului, ca o reverberație ce nu se stinge.
Matisse s-a declarat amantul emoției perpetuu căutate, al culorii niciodată abandonate, al fericirii fără încetare așteptate. Totul îi confirmă această vocație. Și, de aceea, în retrospectiva sa identificăm și ecouri ale sculpturilor africane, și căutarea simplității, pe fondul a ceea ce a considerat ca fiind „calitatea necesară a picturii: naivitatea”. Poate și-a dorit-o, dar n-a obținut-o decît tardiv, la capăt de drum, grație acelei tehnici ce îi e proprie, les papiers collés. Și astfel confirma convingerea sa de adult ce rezista vîrstei: „Să nu îmbătrînești e imposibil, dar să nu devii bătrîn e posibil”.
La Matisse, mereu același motiv se impune: intensitatea vieții aici și acum. Pictura înregistrează și comunică vital această dispoziție. Poate și de aici provine decepția ultimei vizite, din asentimentul lui Matisse la pictură. Ei se înțeleg bine. „Dialogue amoureux” și nicidecum „Dialogue tumultueux”. Matisse cultivă pictura, o practică, dar niciodată nu o agresează. O supune la confruntări succesive, dar niciodată la conflicte și sfîșieri extreme.
Lipsește aici tabloul care mi-a permis la Ermitaj să resimt „miracolul” Matisse: Dansul. Tabloul unde el adoptă un format gigantic pentru a păstra un imens spațiu gol ce permite cîtorva siluete să se înlănțuie într-o comuniune coregrafică pe care o percepem ca esență a dansului, plastic captată. Capodopera grației… O altă absență contribuie la sentimentul de neîmplinire a retrospectivei: capela dominicană de la Rosaire de Vence pe care Matisse o considera ca fiind „capodopera sa”, concepută ca „o mare carte deschisă”. Aici el a depășit pictura și, fără a se converti, cum o afirmă el însuși, ajunge la ceea ce o viață i-a lipsit, spiritualitatea. Dar cum să uităm că un model feminin din anii ʼ30, devenită călugăriță, l-a convins să se dedice capelei? Cele două capete ale vieții se reunesc, cercul se închide și evocă „eternul feminin”, cum ar spune Goethe, al cărui dublu mi se pare a fi fost Matisse în secolul XX. Un artist fericit.
Am părăsit expoziția cu impresia de nefericire a sfîrșitului, aceea a ultimei dăți.
George Banu este eseist şi critic de teatru. Cea mai recentă carte publicată: Une lumière dans la ville, le lustre (Paris, Ed. Arléa).
