„Îmi vine să mă poziționez în opoziție cu tot felul de acțiuni publice“ – interviu cu Alexandra CROITORU

„Implicați-vă în proiectul O FRESCĂ PENTRU ROMÂNIA! Cu ajutorul vostru, vrem să reconsiderăm evenimentele istorice semnificative, oamenii, documentele și simbolurile care au marcat istoria poporului român în ultimii 20 de ani, vrem să aflăm ce merită transmis și memorat pentru generațiile următoare. Sugestiile, informațiile, referințele, link-urile și imaginile trimise de voi vor constitui materia primă pentru o amplă frescă istorică a României din 1989 pînă în prezent. Numai prin contribuția VOASTRĂ și printr-o participare cît mai largă vom putea obține o imagine simbolică relevantă a României ultimilor 20 de ani.“ Acesta era îndemnul pe care îl făceau în 2009, pe diferite căi, artiștii Alexandra Croitoru și Ștefan Tiron, alături de Vasile Pop Negreșteanu. Proiectul a luat apoi forma unei fresce ample, iar noi acum ne aflăm, zece ani mai tîrziu, în fața unei expoziții deschise pe 30 ianuarie la Centrul Ceh / Future Museum, a artistei Alexandra Croitoru: „Between 100 and 30. Între Centenar și comemorarea Revoluției Române“. 

Care a fost intenția proiectului „O frescă pentru România“? De ce simțeați, alături de Ștefan Tiron, că vă puteți exprima cu ajutorul artei monumentale?

A apărut din preocupările noastre pentru felul în care se scrie istoria. Împreună cu Ștefan Tiron am avut mai multe colaborări pe această temă, am fost multă vreme obsedați de dacologie și de aceste ficțiuni și narațiuni hipercreative – am avut o perioadă în care mergeam la diferite congrese de dacologie, citeam literatură pe tema asta. Din una într-alta a apărut, în 2009, ideea unei expoziții la Galeria Plan B Berlin pe tema istoriei și a modului cum se scrie istoria, și așa s-a născut și ideea frescei.

Cînd a apărut în scenă, în proiect, artistul Vasile Pop Negreșteanu? El situîndu-se într-o altă zonă a artei, figura sa asociindu-se cu arta oficială și cu portretizarea lui Ceaușescu.

Am vrut să facem această paralelă între modul în care era consemnată istoria înainte de 1989 și felul nostru de a citi astăzi istoria, orizontal și non-ierarhic. Am vrut, așadar, să implicăm pe cineva activ în perioada comunistă. Vasile Pop Negreșteanu a fost foarte entuziasmat de idee, deloc reticent.

Declarați plasarea expoziția de la Centrul Ceh într-un „mic răgaz“, un scurt interval de timp atît cît să reușim să ne tragem sufletul între multiplele festivisme. Încă sîntem departe de comemorarea celor 30 de ani de la Revoluția Română, dar tocmai am încheiat un an încărcat de imaginea Centenarului.

Toți am fost puțin epuizați după ce s-a întîmplat anul trecut. A afectat și zona culturală contemporană, au fost foarte multe finanțări care au speculat pe marginea acestui moment al Unirii. Atunci cînd directorul Centrului Ceh, Frantisek Zachoval, m-a invitat să gîndesc o expoziție, mi s-a părut un moment bun pentru a readuce în discuție fresca și să ofer o istorie paralelă celei oficiale.

Cum este actualizată fresca pentru România zece ani mai tîrziu?

Expun aici prima variantă de frescă, e vorba de un colaj pe care l-am făcut împreună cu Vasile Pop Negreșteanu, care a fost apoi transformat într-o serie de picturi pe pînză. Această primă variantă nu a fost expusă decît la Berlin. Fresca avea gîndit încă de la bun început un panou dedicat viitorului, unde au fost prezentate proiecte în plan, încă nerealizate pînă în 2009, inclusiv Catedrala Mîntuirii ori diferite intenții mărețe imobiliare pe care le identificaserăm noi online. Acum creăm cadrul necesar în care vizitatorii pot aduce sugestii, cu ce ar merita menționat într-o frescă care surprinde ultimii zece ani. Dacă prima oară ne-am folosit de spațiul virtual, acum revenim la offline și îi invităm pe oameni în spațiul real al expoziției să vină cu contribuții.

Pe de-o parte este fresca reactualizată cu ajutorul publicului, activarea unei memorii colective, un corp comun al vizitatorilor, pe de altă parte o altă dimensiune a expoziției este în relație cu două colaje din Arhiva de fotografie Mihai Oroveanu. Care este istoria lor și ce formă iau ele în expoziție?

Sînt implicată în proiectul de cercetare și digitizare a Arhivei de fotografie, alături de colegii mei de la Salonul de Proiecte și de Anca Oroveanu, proiect demarat în vara lui 2018. În zilele în care lucrăm în arhivă găsim de fiecare dată ceva nou care ne surprinde și pe care ne dorim să îl prezentăm publicului. Or, aceste două colaje oferă o altă metodă de a (re)compune istoria. Dacă fresca era și este creată în urma unei colaborări cu publicul, colajele sînt anonime, dar realizate în spiritul propagandei comuniste. Ce mi-a plăcut, de fapt, este că în această reprezentare nu regăseai evenimente și personalități marcante din istorie, ci pur și simplu erau momente și scene din viața oamenilor obișnuiți. Ele sînt probabil din anii ‘50.

Momentul dur al realismului socialist.

În mod tradițional, în frescele istorice sînt reprezentate personalitățile și evenimentele esențiale, pozitive, să le spunem așa, pentru contextul respectiv. Noi deja am introdus posibilitatea de a introduce părți negative sau privite astfel la momentul respectiv. Or, în aceste colaje anonime nu apare nici un eveniment public.

E o contra-istorie. Sau o istorie a vieții în comunism.

E omul obișnuit prins într-o schemă de propagandă, nu e complet anihilat politicul, e o dezvăluire a omului-instrument.

În aceeași expoziție sînt prezente și două instalații – selecții, reconstrucții ale istoriei dominate de subiectivism. Ele se alătură frescei pentru o memorie colectivă și colajelor de propagandă dominate de omul extras din viața reală, nu din cea publică, marcat de manipulare. Care este istoria acestei a treia dimensiuni a expoziției? E interesant că vă propuneți tocmai să nu livrați istoria oficială sub nici o formă, ci forme derivate ale acesteia. Fiecare dintre noi își trăiește propria sa istorie.

Sînt două instalații centrate pe două subiecte foarte diferite. Una dintre ele e în jurul unui album tot din colecția Oroveanu, în care autorul, necunoscut, a creat un colaj din elemente care sînt decupate din publicații, reviste și cărți: momente și personalități din istoria națională și internațională, dar care nu sînt lăsate ca atare, ci sînt intercalate cu imagini personale, din arhiva familiei sau din anturajul personajului nostru. Alături de tot felul de caricaturi. E un material extrem de spectaculos. Albumul e foarte fragil, așa că în expoziție am decis să prezentăm cîteva reproduceri. În album apare și o imagine cu autorul, născut probabil pe la 1870-1880. E o imagine de la finalul secolului al XIX-lea, în care el este deja în anul al II-lea de liceu. Albumul se încheie în jurul anilor ‘20, apar diferite materiale care acoperă acești primi ani ai secolului XX.

În practica dvs. artistică există niște constante în timp, e politicul, naționalismul, memoria colectivă, mitologii de tot felul, Brâncuși v-a fost subiect de cercetare doctorală timp de peste trei ani de zile, dacomania etc. Cum operați această selecție de subiecte? Cum e, de exemplu, nevoia de a crea o frescă a României, pentru România.

Interesul apare în momentul în care ceva mă deranjează. În cazul lui Brâncuși era această omagiere exagerată și excesivă. De data aceasta, e vorba de același lucru, a venit ca o reacție la excesul omagial din 2018. Îmi vine să mă poziționez în opoziție cu tot felul de acțiuni publice.

Sînteți profesoară în cadrul Departamentului Foto-Video al Universității Naționale de Arte din București. Care e relația dvs. cu studenții și cum s-a redefinit în raport cu noile generații?

E foarte greu să înveți pe cineva artă, de asta cred că ne-am lămurit cu toții. Predau la anul II „Tehnici de reprezentare în fotografie“. Ce încerc să fac este să discut foarte mult cu studenții, nu pun deloc accent pe lucrul practic în studio, ci mai degrabă pe dialog în jurul unor teme care pot deschide perspective mai largi. Îi fac să se gîndească serios la ce e arta contemporană. Mi se pare că din ce în ce mai mult există această prăpastie între studenți și cîmpul profesionist al artei contemporane. Ei nu știu exact ce înseamnă, ce ar putea fi, foarte mulți nici nu o acceptă. Nu ajunge ca un om la școală să îți vorbească despre un lucru, cu cît sînt mai mulți aceia care o fac se creează un context mai amplu. Trebuie să recunosc că pe foarte puțini îi văd în expozițiile și la evenimentele de artă la care merg eu. Or, vizitele în diverse spații de artă și în expoziții sînt esențiale. Studenții trebuie să aibă un contact real cu această scenă.

a consemnat Daria GHIU

Foto: Colecția de imagini Mihai Oroveanu