De la un bob mic roşu la porţelan decorat cu flori transilvane
O serie limitată de obiecte din porțelan, decorate cu grafică dintr-o serie de gravuri cu motive vegetale, este rezultatul unei colaborări între pictorul Ștefan Câlția și artista Ana Wagner. Expoziția se numește „Ierburi și flori transilvane“ și va putea fi vizitată în perioada 12-30 decembrie la Atelierul Wagner Arte.
Aceasta nu este prima colaborare între Ana Wagner și Ștefan Câlția. Au mai fost expozițiile „Cești cu plante de pe deal“, în 2010, și „Grădina dintre ape“, în 2013. Cum lucrați împreună, care e mecanismul?
Ștefan Câlția: Eu cred că nu lucrăm împreună. Fiecare își face lucrarea sa. Sigur că există un liant care ne aduce împreună și acest liant se cheamă Galeria Posibilă și Matei Câlția. Ana și Matei se cunosc de mult și de fiecare dată cînd au pus la cale ceva, eu m-am pomenit că e ceva de care mă simțeam foarte aproape și m-au antrenat în acea lucrare, am făcut-o cu plăcere, dar am făcut-o ca lucrare a mea.
Ana Wagner: Ștefan Câlția mi-a fost profesor și continuă să-mi fie profesor. Faptul că noi colaborăm este pentru mine o mare onoare. Da, așa este, ceea ce ne aduce alături este de fiecare dată Galeria Posibilă. Și sora mea, Irina. Așa cum Matei Câlția este galeristul principal al domnului Ștefan Câlția, tot așa Irina Wagner este galeristul meu.
Ce ați învățat, ce învățați de la domnul Ștefan Câlția?
Ș. C.: Că trebuie să se scoale dimineața și să se-apuce de lucru. Și să aibă grijă întotdeauna că acasă are un copilaș minunat.
A.W.: Eu îmi aduc aminte că domnul Câlția nu ne vorbea foarte mult și nu pot să uit o zi în care ne-a dat voie în atelierul dînsului. Ne pregăteam să intrăm la facultate și, alături de Matei și încă un amic, aproape în fiecare zi desenam și pictam. Și a fost o zi minunată în care am avut voie să pictăm în atelierul dînsului. Fără vorbe prea multe, ne-a lăsat o natură statică perfectă pentru mine, în care erau un bob mic roșu, poate o măceașă, poate altceva, și niște obiecte foarte frumoase, cu atenție alese din atelier. Natura aceea statică mi-a rămas în minte și o s-o port în inimă tot timpul. Asta am învățat de la domnul Ștefan Câlția, niște lecții de simplitate, de atenție pentru detaliu, de a avea tot timpul deschidere pentru natură și frumos.
Dar dumneavoastră, domnule Ștefan Câlția, ce ați învățat de la studenta Ana Wagner?
Eu am învățat de la toți. În primul rînd, era o bucurie să te întîlnești cu ei – tineri, frumoși, plini de gînduri năstrușnice. Și în permanență te puneau într-o nouă ipostază, de fapt, viața e în așa fel făcută ca în fiecare clipă să te pună într-o nouă ipostază, ceea ce e minunat.
Care sînt exigențele picturii pe pînză, care sînt exigențele picturii pe porțelan?
A.W.: Eu am studiat grafica și am explorat mai mult formele de exprimare prin desen, prin gravura în lemn, în metal, pe piatră. Mi-e greu să vorbesc despre pictura pe pînză pentru că nu o cunosc atît de bine din propria experiență. În schimb, despre pictura pe porțelan pot să spun că cere un simț al detaliului pe care l-am exersat tot timpul, încă din școală. E fascinant pentru că încă mai descopăr secrete ale tehnicii, după ani și ani de muncă. Surprize apar tot timpul. Pentru că în pictura pe porțelan există și componenta arderii culorii, a obiectului și se mai întîmplă lucruri după ce tu ai finalizat gestul pe care l-ai făcut pe suprafața porțelanului, mai ai surprize după douăzeci și patru de ore, după ardere. Toate etapele acestea, dacă le urmărești cu atenție și încerci să avansezi în ceea ce faci, sînt fascinante.
Ș. C.: Există artele simțului, arta sunetului, de ce nu și o artă a tactilului – cît de mult ne bucurăm de această lume pe care reușim s-o mîngîiem, s-o înțelegem prin simțuri –, există și o artă a semnului, a culorii, căreia îi aparținem. Ea are regulile ei. Eu n-aș porni prin a despărți lucrurile. În profesiunile noastre, încet-încet ne ducem spre acea zonă de exprimare care ne e cea mai apropiată. Pentru mine cea mai potrivită formă de exprimare este pictura în ulei, cu tehnica pe care mi-am ales-o și felul de-a lucra. Legat de ceea ce face Ana, am o bucurie foarte mare cînd desenele mele trec pe smalț, pe porțelan și capătă tonalități noi, rezonanțe noi, ajung mult mai aproape de cel care le folosește și le privește decît o gravură. Cînd te apropii de o gravură sau de un desen, te apropii cu o anumită stare de privitor într-un muzeu și începi să simți nevoia să fii inteligent. Cînd iei o ceașcă de cafea pe care e un desen al meu, deodată totul devine foarte personal, te plimbi în acel desen. Iar porțelanul face ca desenul să aibă niște sclipiri și niște reflexe speciale. Aceste meserii ale noastre, ale vizualului, sînt extraordinar de frumoase și foarte mult legate unele de altele. Perioada medievală, cînd omul conversează într-adevăr cu Dumnezeu, prin bisericile gotice, prin tot ce face, e o perioadă în care artistul trece prin aproape toate aceste meserii. Marii artiști s-au strecurat și spre așa-zisele arte minore, care de fapt nu sînt minore, pentru că arta decorativă, ceea ce se întîmplă în atelierul Anei Wagner, cîteodată, sînt lucrurile care merg la esența semnului.
Cum ați gîndit expoziția „Ierburi și flori transilvane“?
A.W.: În urmă cu cîțiva ani a fost o expoziție pe care am făcut-o împreună cu domnul Ștefan Câlția în galeria Wagner de pe strada dr. Staicovici, în care au fost expuse și o serie de gravuri adunate în mapa „Flori pentru Rege“. Acolo stă sîmburele expoziției „Ierburi și flori transilvane“. Gravurile din acea mapă sînt acum transpuse prin tehnica printului pe porțelan, pe obiecte ale ceaiului și ale cafelei, ceainice, cești, farfurioare. Părți din acele gravuri, detalii, sînt preluate și recompuse pe obiectele de porțelan. Am căutat cele mai simple obiecte ca volumetrie, bazate pe forma cilindrului, nu există nici un fel de relief, totul e simplu și drept, tocmai pentru a lăsa loc desenelor să spună ce au de spus.
De ce „Ierburi și flori transilvane“?
Ș. C.: Călătoria noastră în lume eu mi-o imaginez ca pe o spirală. Pleci dintr-un loc și te tot învîrți în jurul acelui loc toată viața, dar te ridici deasupra lui. Cu cît te ridici mai mult deasupra lui, cu atît acel loc devine mai important pentru tine, dar totodată aria ta de cuprindere e mai mare, înțelegerea e mai mare. Am pornit acest exercițiu artistic cu galeria Wagner cu expoziția „Cești cu plante de pe deal“. Dealul acela era în Transilvania. Cînd am vrut să-i fac un dar Majestății Sale, ce puteam să-i duc mai mult decît toate florile de pe dealurile Transilvaniei? Transilvania e locșorul meu. Dacă veți urmări aceste expoziții, fără ca noi să fi avut un proiect savant, veți vedea că între ele există o legătură pe care aș putea s-o rezum printr-un gest: e începutul verii, umblu pe deal, aduc un braț de flori, i-l dăruiesc Regelui, îl dăruiesc celor din jurul meu în continuare. De data asta pe niște cești.
Ce poveste spune această expoziție?
Ș. C.: O poveste foarte simplă: nu uitați că avem cele mai frumoase poieni din lume, duceți-vă, plimbați vă, adormiți într-o zi într-o poiană și, de cîte ori în nebunia vieții veți turna în ceașca dumneavoastră un pic de cafea și pe ceașcă veți vedea o floare așezată de galeria Wagner, să vă revină în minte ziua în care ați dormit într-o poiană.
Cumva, desenele dumneavoastră, domnule Câlția, au ajuns mai aproape de cel care privește.
Ș. C.: Mie îmi place ca lucrul meu să fie la îndemîna oamenilor. Citirea unui obiect de artă are diferite paliere. Omul fără prea multă școală se naște cu un simț pentru a citi aceste lucruri. Cu cît se instruiește mai mult, cu cît se cultivă mai mult, cu atît comentariul lui cu obiectul de artă e mai profund și satisfacțiile lui sînt mai mari. Obiectul de artă poate fi citit și la nivel primar. Te plimbi printr-un muzeu, un om obișnuit, fără o instrucție extraordinară, și te bucuri de lumina și culorile care vin din obiectele sau tablourile expuse. Apoi începi să înțelegi ce înseamnă o compoziție, ce înseamnă relația între culori. E ca și cum ai citi o carte în care te impresionează mai întîi narațiunea, dar cu timpul, citind mai mult, începi să descoperi că în cărțile frumoase există o construcție a frazei, că însăși fraza are niște cuvinte care se înșiruie într-un anumit fel, că însuși cuvîntul are niște sunete ale lui. Și cu cît descoperi mai mult în detaliu, cu atît cuprinzi din această lume mai mult și te simți mai puternic și mai frumos.
a consemnat Adela GRECEANU
