„O societate sănătoasă nu poate funcționa fără dialog“ – interviu cu Marina CONSTANTINESCU
În fiecare an, iubitorii de teatru din România știu că toamna înseamnă nu doar deschiderea unei noi stagiuni, dar și Festivalul Național de Teatru, chintesența unei stagiuni teatrale naționale – asezonată cu șansa de a vedea și spectacole internaționale. Probabil că, într-o țară unde lucrurile ar merge de la sine, acest interviu ar fi fost doar despre spectacole. Cu toate acestea, avînd în vedere că, în fiecare an, acest festival este amenințat să nu primească fondurile necesare, am ales să vorbesc cu doamna Marina Constantinescu, critic de teatru, selecționerul și directorul festivalului, despre culisele acestui eveniment și despre ce se întîmplă, la firul ierbii, în lumea teatrului.
Anul acesta, Festivalul Național de Teatru împlinește 29 de ani. O vîrstă apropiată de vîrsta noii noastre democrații.
Acum 29 de ani mi-am făcut și eu debutul în această lume și, într-un fel, pot spune că am debutat chiar în atmosfera acestui festival. Aşa am fost învățată să-mi fac meseria de critic de teatru: să nu scriu doar despre spectacolele pe care le văd în orașul meu, Bucureşti, și, eventual, să-mi completez cunoștințele profesionale dintr-un festival național, ci să fiu animată de pasiune, acea pasiune care mă face să bat țara în lung și-n lat, chiar și pe banii mei, ca să ajung să văd cît mai multe spectacole, din cît mai multe orașe. Mi-aduc aminte că, la începutul anilor ’90, văzusem la București Visul unei nopți de vară, spectacolul lui Alexandru Darie de la Teatrul de Comedie, apoi pe cel făcut de Liviu Ciulei la Bulandra, iar cînd am auzit că și Tompa Gabor îl montase la Teatrul Maghiar din Cluj, bineînțeles că m-am suit imediat într-un tren de noapte și am plecat la Cluj ca să l văd – el aflînd că am fost acolo abia după ce mi-a apărut cronica, pentru că nici măcar nu le cerusem bilete la teatru.
De la critic de teatru la selecționer?
Au legătură, dar diferă în scop. Cînd scrii despre un spectacol, lucrurile se văd și se analizează altfel. Dacă selecționerul ar alege cu ochii unui critic, totul ar fi foarte redus. Cînd mergi să alegi un spectacol, urmărești detaliile – de la un one man show la un musical, de la spectacole mici, dar care sînt bijuterii, la spectacole mari, trebuie să surprinzi cît mai multe nuanțe. Poți descoperi, de pildă, că într-un spectacol, care nu e tocmai împlinit (dacă ar fi să aduci doar spectacole împlinite, numărul ar fi mic), ai o scenografie care merită văzută, sau observi un rol secundar solid făcut. Selecționerul trebuie să fie un observator al întregului fenomen. Pentru asta trebuie să ai antrenament, un antrenament pe care mi l am făcut de-a lungul timpului, uneori în condiții grele, cînd luam un tren de noapte sau, dacă îl pierdeam sau avea întîrziere, trebuia să caut alt mijloc de transport, făceam totul ca să nu ratez spectacolul și să ajung la timp în sala de teatru.
Revenind la istoria acestui festival de teatru, nu pot să nu vorbesc, cu melancolie, despre cum am văzut eu, de-a lungul timpului, schimbîndu-se cumva atmosfera acestei lumi. Ca şi a societăţii. Și atunci, ca și azi, eram împărțiți politic, chiar radicali, eram în stradă, protestam, însă atunci baricada politică nu se suprapunea peste cea a teatrului. Chiar dacă știam fiecare despre fiecare pe ce parte se situează, n-am să pot uita acele nopți de după spectacol sau așteptările în fața teatrelor, acele discuții dintre noi care dădeau valoare breslei noastre pentru că niciodată nu implicau neapărat opţiunile politice – noi vorbeam despre teatru. Paradoxal, mi se pare că, pe atunci, cînd nu aveam atîta mobilitate informațională, eram cu toții mult mai informați despre ceea ce se întîmplă în lumea noastră. Artiștii veneau și își vedeau spectacolele unii altora, erau mai mult interesați de cei din breaslă, era mai multă deschidere față de celălalt.
Eram o breaslă care împărțea, înlăuntrul ei, și binele, și răul, și animozitățile, și micile scandaluri sau neînțelegerile, – dar toate se rezolvau cumva înăuntru.
Exista mai multă unitate?
Evident, pentru că luptam împreună pentru ceea ce ne pasiona, iar ceea ce ne unea – pasiunea pentru teatru, ideea de performanţă – era mult mai important decît ceea ce ne risipea – goana după vizibilitate, alta decît cea pe scenă. Existau, și atunci, foarte multe diferențe de opinii, dar stăteam de vorbă. În momentele esențiale pentru breaslă eram împreună. Lucrurile se spuneau, existau tensiuni, dar dialogam. Și da, am această tristețe: de mult nu ne-am mai așezat la masă, oameni valoroși, cu valori diferite, cu puncte de vedere diferite, dar care au, sau ar trebui să aibă, pînă la urmă, același liant: teatrul.
Ceea ce îmi spuneți că se întîmplă în lumea teatrului pare mai degrabă o frescă a întregii societăți. Lipsa acelui dialog constructiv, despre care vorbiți, dinamitează de multe ori, și pe mai multe paliere, societatea noastră de azi în ansamblu.
Dar asta este evident, de vreme ce teatrul depinde foarte mult de societate. Deși au trecut 30 de ani de democrație, mi se pare că mulți nu înțeleg întru totul valorile democrației, care nu se limitează doar la faptul că azi avem varietate la mîncare și un pașaport în buzunar. Mi se pare că lucrurile au devenit confuze tocmai pentru că am tratat într-un mod superficial democrația. Democrația nu este simplă, nu este alb și negru, are extrem de multe dileme și nuanțe. Dacă mai demult existau totuși partide politice cu ideologii în spate, care aveau un program politic, dar știam că acel partid e de stînga și altul e de dreapta și ne puteam ghida, asumat, după acele ideologii, azi totul este mai degrabă un haos din care nimeni nu mai înțelege nimic.
Vorbind despre breasla teatrului, cea de odinioară, respectul față de meserie nu era niciodată încălcat din cauza unor opinii sau ambiții politice, pentru că, pe atunci, aceste lucruri nu se amestecau. Deşi păream mai agitaţi, mai implicaţi, mai atenţi în mod serios la derapaje. Le amendam coerent, foarte asumat. Îmi aduc aminte cînd Mircea Albulescu era directorul Direcției Teatre din Ministerul Culturii și l-a demis pe Alexandru Dabija de la Odeon, pe motiv că era un manager „slab“ – vorbim despre perioada cînd Odeon-ul tocmai fusese într-un celebru turneu în Anglia cu Richard III, făcut de Mihai Măniuțiu, cu scenografia Doinei Levintza și cu Marcel Iureș protagonist. Bineînțeles că am protestat față de această decizie și ne-am revoltat, foarte mulți, ne-am solidarizat în protest împotriva acelei decizii, dar cînd am scris cronica spectacolului Pescărușul, în regia Cătălinei Buzoianu, în care Mircea Albulescu a făcut un rol magistral, Doctorul Dron, am scris strict despre teatru, fără să las politicul să-mi pervertească opiniile. Țin minte că Albulescu m-a sunat și mi-a spus că el credea că noi nu mai vorbim, și i-am spus exact asta: că nu încurc niciodată planurile. Peste ani, Dabija l-a distribuit într-un spectacol extraordinar, Fraţii. Acea relație de respect profesional astăzi nu prea mai există, s-a lăsat pervertită în iureșul unui timp confuz, bazat tot mai puţin pe valoare.
Mă gîndesc că, în mod ficțional – ca la teatru –, spiritul diabolic al comunismului este ceva ce s-a disipat în noi, pentru că, după atîția ani de democrație, dialogul între noi este aproape suspendat, în virtutea verdictelor de tip dictatorial: cine nu e cu mine e împotriva mea. O societate normală nu poate funcționa fără dialog.
Pentru că ați atins acest subiect, lipsa dialogului, nu pot să nu vă întreb, de ce finanțarea acestui Festival Național de Teatru ridică, în fiecare an, aceleași probleme, aceleași întîrzieri?
Primul mandat de director artistic al festivalului l-am avut între 2005-2007. M-am întors după șapte ani, doar ca să plec într-o nouă mare aventură. De atunci am învățat că trebuie să te implici și să lupți pînă la capăt și pentru partea financiară – pentru că așa stau lucrurile în România. Desigur, titulatura de director artistic și selecționer ar însemna, teoretic, că a trebuit să mă ocup doar de selecție și de structura festivalului, dar mi-am dat seama că în România, unde ai de-a face cu atît de multe lucruri imprevizibile, nu poți să mergi fără o metaforică vestă antiglonț. Pe care eu mi-am asumat-o cînd am acceptat să fiu director al acestui festival. Și în toți anii aceștia mi-am dat seama că acest festival merge pe un drum minat, la orice pas poate să explodeze o „mină“ și să-ți arunce în aer proiectul. De aceea mi s-a părut de-a dreptul o datorie morală față de acest proiect, nu doar să-l pun pe hîrtie, ci să ridic această structură, ca un arhitect, din plan orizontal în cel vertical, să-i asigur și fundația financiară de care are nevoie pentru ca macheta să devină realitate.
Nu m-am complăcut doar în postura de director artistic, ci am căutat bani, am bătut și bat încontinuu pe la porți pentru a face rost de sumele necesare pentru a asigura continuitatea acestui festival.
Bineînțeles, nu e normal ca în fiecare an să fiu nevoită să reiau același traseu, să fiu și să fim supuși, întreaga echipă, la aceleași necunoscute financiare. Indiferent de cine ar fi la putere, este inadmisibil să nu existe, pînă azi, o lege de finanţare multianuală, prin care proiecte precum Festivalul Național de Teatru, de pildă, care și-au dovedit robustețea și valoarea de-a lungul atîtor ani și care fac parte din cultura acestei țări, să nu fie prinse într-un buget clar. Din păcate, și de data aceasta am primit banii pe ultima sută de metri – ceea ce e nu doar un test dur, nedrept şi complet absurd pentru nervii noștri, dar și o cheltuială în plus aiurea – pentru că, primind banii pe ultima sută de metri, ajungi tot pe ultima sută de metri să cumperi bilete de avion pentru invitați, să faci cazări la hoteluri pe ultima sută de metri – ceea ce, bineînțeles, înseamnă costuri suplimentare.
Asta se întîmplă pentru că nu există un sistem în societatea noastră. Nici după atîţia ani. Un sistem care să aibă priorități. Din păcate, această ignorare a priorităților şi a valorii o vedem la toate nivelurile și în toate domeniile care stau la baza dezvoltării unei societăți: educație, sănătate, cultură.
a consemnat Stela GIURGEANU
Foto: Aurel Badea
