Art Safari 2015, cîteva reflecţii

Între scandalul lucrării de graffiti cu Sfîntul Gheorghe, care a dispărut subit, şi cel referitor la expoziţia de avangardă românească, curatoriată de Igor Mocanu la Institutul Cultural Român de la New York – scandaluri din care înţelegem clar unde se plasează societatea românească atunci cînd vorbim despre artă (gradul de agresivitate creşte cu fiecare mişcare nedisciplinată a pensulei pe pînză) – şi imediat după deschiderea celei de-a 56-a ediţii a Bienalei de artă de la Veneţia, acolo unde în Pavilionul României este expus Adrian Ghenie, artistul care a atins recordul absolut pentru o vînzare în vara lui 2014 (iar presa românească nu a depăşit încă acest nivel al cifrelor în articolele despre pictorul român), s-a deschis la Bucureşti tîrgul de artă Art Safari, ediţia a doua, între 13 şi 17 mai. Şi s-a suprapus sîmbătă peste Noaptea Muzeelor.

După prima sa „reprezentaţie“ de anul trecut, din cortul sufocant aflat la poalele Muzeului Naţional de Artă al României, de data aceasta este organizat de Ioana Ciocan şi Silvia Rogozea şi s-a plasat într-o clădire istorică a capitalei: clădirea CICLOP, un spaţiu construit la începutul anilor ’20 şi pe care în anii din urmă l-am asimilat cu scena alternativă de graffiti art din Bucureşti. Arhitectul Attila Kim a lucrat cu această clădire şi a adaptat-o nevoilor unui tîrg de artă. Totuşi, lucrări de graffiti au fost păstrate, creîndu-se o tensiune între standurile cu lucrări de vînzare şi memoria unui loc de altfel plin de farmec.

● Clădirea CICLOP ne-a cucerit pe toţi. Mă întreb dacă această plasare strategică a tîrgului de artă acolo nu transformă acest spaţiu într-o simplă carcasă frumos „decorată“ de artiştii veniţi din zona underground pentru nevoile de vînzare ale galeriilor.

● Numele tîrgului a rămas acelaşi: aceeaşi cinică glumă a pieţei de artă ca o junglă, aceeaşi metaforă care plasează arta într-un domeniu, de fapt, veşnic inaccesibil. Aşadar, tîrgul continuă să nu se ia în serios. Nu înţeleg de ce nu poate avea un titlu sobru, care să includă eventual Bucureştiul în el.

● Am apreciat publicitatea mult mai puţin agresivă înaintea şi în timpul tîrgului.

● Ne-am bucurat, de asemenea, de depăşirea discursului „Micului Paris“ de pe website-ul Art Safari. De data asta mesajul e mai simplu, mai clar, mai puţin metaforic şi mai puţin pompos. Cu CICLOP-ul sîntem în plin modernism, nu-i aşa? În acelaşi timp, cine se află în spatele Art Safari?

● Prezenţa muzeelor din ţară la tîrg (Galaţi, Constanţa, Arad, Tîrgu Mureş, Piteşti, Craiova, Rîmnicu Sărat, Centrul Artistic Baia Mare): de ce avem nevoie de aceste expuneri din partea instituţiilor publice? De ce nu ne aflăm în faţa unui tîrg asumat de artă contemporană (şi modernă)? Nu poate funcţiona un tîrg de artă fără această continuă legătură cu patrimoniul? Casele de licitaţii se bazează în primul rînd pe vînzările de artă modernă, pentru artă modernă există o clasă destul de puternică de colecţionari în România, în timp ce pentru artă contemporană publicul trebuie încă format. Dar care este misiunea muzeelor în această schemă a tîrgului de artă? Fără ele publicul nu se arată, fără ele educaţia întru artă românească e incompletă? Sau relaţiile dintre muzee şi vînzare sînt mai subtile de atît? Evident că un iubitor de artă se bucură la vederea unor clasici care altfel îi rămîn inaccesibili, dar am prefera să vedem aceste opere într-un discurs muzeal, la muzeu. De ce trebuie ca la un tîrg de artă să o luăm mereu de la începuturi?

● Standul Artmark: „Grigorescu“. „Tema“ expoziţiei este numele de Grigorescu. De la Nicolae, „tatăl nostru, al tuturor“, pictorul veşnicului Car cu boi, la Octav şi Ion Grigorescu (fraţi) şi Vincenţiu Grigorescu. Ironic, nu? Artmark reuşeşte să ne poarte prin istoria artei româneşti sub semnul acestui nume iconic. O non-expoziţie, care de fapt îţi arată cum funcţionează sistemul: în safari plecăm la vînătoare de nume.

● Etajul trei, Galeria Posibilă: o expoziţie curatoriată de Matei Câlţia, cu concept, cu lucrări de fotografie de Ion Dumitriu, Nicu Ilfoveanu, Bogdan Bordeianu, Bogdan Gîrbovan, Lucian Bran.

n Etajul patru, Galeria „Anca Poteraşu“: Doina Simionescu, Zoltan Bela, Iulian Bisericanu, Matei Bejenaru. O fotografie a acestuia din urmă s-a vîndut la tîrg, un lucru total ieşit din comun: în general se vinde pictura (la orice tîrg de artă), fotografia are colecţionarii ei speciali.

● Acelaşi etaj patru, zona E: Baril, Galeria Nano, Plan B, Superliquidato, Lateral Artspace – un spaţiu comun, pe care cei de la Fabrica de Pensule din Cluj îl împart. Lucrările se topesc în spaţiu, intră în dialog cu zonele de graffiti ale clădirii şi cu „texturile“ sale, nu e nimic ostentativ, e un show bine gîndit, în care uiţi de spaţiul artificial de tîrg, în care operele unor artişti tineri se amestecă cu acelea ale artiştilor consacraţi. E o expoziţie frumoasă, de lucrări şi nu de nume.

● The Space Curated by Art Safari: o idee bună, un spaţiu gol, „pro-bono“, pentru artişti sub 25 de ani. Un spaţiu de joacă, aşa cum îl numeşte iniţiatoarea acestuia, Silvia Rogozea: cu artă care nu e de vînzare. Mai multe tipuri de proiecte s-au desfăşurat acolo în zilele de tîrg. Iată şi unul dintre rezultatele unei cercetări apărute ca urmare a unui performance de Gabriela Mateescu şi Marina Oprea: 291 de artişti bărbaţi expuşi vs 91 de artiste femei expuse la Art Safari.

● Art Dialogue: un spaţiu de dezbateri în jurul artei. În cea din urmă discuţie, de duminică după-amiază, s-au pus cîteva probleme referitoare la nevoia unui tîrg de artă în România. „E o idee bună un tîrg de artă aici?“, întreabă întemeiat moderatoarea mesei rotunde, jurnalista Mihaela Dedeoglu. Galeristul Hans Knoll mărturiseşte că şi-a pierdut interesul pentru tîrgurile de artă, că acestea sînt foarte scumpe. Iar pentru ele ai nevoie de o scenă de artă dezvoltată. Dar că ele reprezintă şi primul pas pentru stabilirea unui dialog coerent cu potenţialii colecţionari, pe care trebuie să îi educi. Ne vedem aşadar la anul. Şi poate cu un public mai mare în spaţiile de artă contemporană şi de-a lungul anului. Arta contemporană românească nu e deloc doar un safari…

Daria Ghiu este critic de artă.