La zi în cultură

Galeriştii ar face bine să gîndească precum bancherii. Colecţionarii de artă trebuie să ia cursuri de trading. Curatorii să se transforme în agenţi de vînzări. Criza financiară mondială a schimbat regulile în economie. Inclusiv în economia artei. Lucrurile s-au complicat în ultimii ani. Căci pretenţiile celor (puţini) care cumpără obiecte de artă sînt acum mult mai mari.

La un an după ce a apărut pe coperta revistei Time, Jonathan Franzen publică romanul Libertate, fără nici o îndoială evenimentul editorial al acestei toamne. Cartea a apărut de curînd şi în traducere românească la Editura Polirom. Într-un foarte lung dialog cu Philippe Boulet-Gercourt, Franzen vorbeşte despre celebritate, depresia clasei de mijloc, anii Bush, despre Twitter, Facebook şi literatură.

„The ultimate trip“ – anunţa în 1968 un afiş la 2001: O odisee spaţială, speculînd noua tendinţă (a unei nişe de public care la vremea aceea părea să ia proporţii de masă) de a experimenta un film ca pe un halucinogen. E evident că Enter the Void al lui Gaspar Noé a fost făcut cu ambiţia de a constitui the real ultimate – nec plus ultra – în materie de cine-tripping.

La apariţia lui în 1996, romanul lui Adrian Oţoiu a fost un adevărat hit, repurtînd succes după succes, atît în comentariile criticilor de vîrste şi de orientări estetice diferite, cît şi în faţa premiilor literare antinomice: al USR şi al ASPRO, ba chiar a pătruns şi în mediile academice, unde a devenit obiect de studiu pentru poetica prozei postmoderne.

Mi s-a părut un titlu frumos pentru un roman poliţist, aşa că, poftind ca tot omul la puţină iluzie de vacanţă, mi-am zis să-mi ofer o lectură augustă (adică de lună august), fără creion în mînă, că n-o fi foc. Cartea n-a zis nu, dar a avut grijă să fie foc de simpatică şi de isteaţă, şi foarte şic în perversităţile ei benigne, de policier rafinat.

Fără îndoială, Cartea roşie a lui C.G. Jung este evenimentul editorial major al ultimilor ani şi în România. Caligrafiată de Jung însuşi cu litere gotice şi însoţită de desene, mandale, picturi elaborate, Cartea roşie a fost pentru mult timp „cartea secretă“, „Sfîntul Graal al Inconştienului“ sau „reactorul nuclear al tuturor operelor sale“, cum a numit-o profesorul Sonu Shamdasani.

Anul trecut, cînd se făcea partajul Esbjörn Svensson Trio în urma trecerii în nefiinţă a inovatorului său lider, îl comparam pe basistul Dan Berglund cu Dave Grohl de la Nirvana încercînd să-şi facă un nume după decesul lui Cobain. Ei bine, abia acum e exactă comparaţia, cu ocazia albumului lui Magnus Öström care a ocupat chiar postul de toboşar în grupul lui Svensson.

Chestia asta cu sezoanele literare n-am înţeles-o niciodată. Ca şi cum oamenii ar citi pe sezoane, editurile franceze scot grosul cărţilor dintr-un an în perioada august-noiembrie. Atunci se depune cel mai mare efort, atunci e „bătaia peştelui“. Rentrée littéraire a devenit un fenomen atît de mediatizat, atît de politizat, încît nimeni nu-l poate ignora.

În primul film din seria Planeta maimuţelor, Charlton Heston juca rolul unui cosmonaut plecat în spaţiu în secolul XX şi reîntors, două milenii mai tîrziu, într-o lume în care nişte „homo sapienşi“ deposedaţi de darul vorbirii şi de orice altă urmă de sapienţă erau ţinuţi în cuşti de nişte maimuţe vorbitoare – de limba engleză.

„Cel care-mi citeşte jurnalul nu intră în viaţa mea, şi nu (doar) pentru că orice text scris mistifică viaţa. Dar pentru că sensul jurnalului meu nu e de a-mi dezbrăca inima-n fundul gol, ca la doctor. Cochilia nu este şi nici nu reprezintă viaţa melcului. Dacă este o proiecţie a acesteia, regulile acestei proiecţii sînt imens, ininteligibil complicate."

Sînt ultimele texte postate de Saramago pe blogul său. Adică textele de final ale unui om care îşi atingea vîrsta finală (87 de ani) păstrînd preocupări cît pentru întreg blogul pămîntesc. El zicea că postările lui ar consta în „comentarii, reflecţii, simple opinii despre una, alta“; Eco zicea că ele ar fi expresia unei indignări multilateral dezvoltate.

Cu mai mult timp în urmă, un coleg filolog m-a oprit – destul de abrupt – prin Universitate. Era plin de indignare şi, în mod vizibil, avea nevoie de un interlocutor, pentru a-şi povesti, terapeutic, necazul. „Bătrîne nu mai pot suporta administraţia de nici un fel, de la nici un nivel, ţi-o spun cu toată convingerea şi revolta.

M-am gîndit nu o dată, pe vremea cînd locuiam în Elveţia, la Fribourg, să dau o fugă pînă la Neuchâtel, unde trăia pe atunci Agota Kristof. Ştiam despre ea cîteva lucruri: că fugise din Ungaria în ’56, că nu-i place să dea interviuri, că este o extraordinară scriitoare de limbă franceză – Le grand cahier, prima parte a Trilogiei gemenilor, fiind, pentru mine, dovada irefutabilă a inventării unei noi limbi scriitoriceşti.

Bătrînele sintetizatoare ale pop-ului optzecist sînt pretutindeni. Iar vocea baritonală, îmbrăcată din cap pînă-n picioare în reverb – un efect cu care te întîlneşti în muzica zilelor noastre chiar mai des decît cu mai mult decît înnebunitorul auto-tune –, pluteşte prin ele ca o fantomă printr-un castel abandonat.

Luni în şir, presa culturală din Germania nu s-a mai săturat de acest scandal. Povestea a început ca un policier – e vorba de un furt intelectual, a continuat în stil roman noir, s-a amplificat, devenind thriller, şi s-a terminat precum o telenovelă. Protagonista e o tînără scriitoare, Helene Hegemann. E autoarea celui mai mare plagiat din ultimul deceniu.

Din Le Figaro aflăm că unul dintre primele filme ale maestrului suspansului, Alfred Hitchcock, a fost descoperit în Noua Zeelandă. Anunţul a fost făcut de Arhiva de film din Noua Zeelandă. Acest film mut, care datează din 1923, a fost regizat de Graham Cutts, dar Hitchcock a lucrat la el ca scenarist, scenograf, monteur şi asistent de regie.

În Tournée al lui Mathieu Amalric, Amalric însuşi joacă rolul unui fost tele-producător francez, autoreinventat în SUA ca impresar al unei trupe de New Burlesque, care-şi aduce trupa în Franţa pentru un turneu şi, în timp ce se zbate să facă rost din mers de săli de spectacol, mai trebuie să se confrunte şi cu familia pe care a abandonat-o cu ani în urmă.

"Stop cerebral complet. M-am degradat. În fiecare zi îmi spun că nu mai merită să trăiesc. Am eşuat, n-am înţeles şi n-am învăţat nimic. Mi-e atît de frică de viitor, încît mă trezesc noaptea ţipînd sau plîngînd în hohote. Nu mai sînt eu însumi, nu mai ştiu dacă am să mai fiu. Cît mai cred în Orbitor?"

Aşa e omul de azi: proiectant. Uitaţi-vă şi la suedezul Stieg Larsson. Cînd a murit, lăsa în urmă numai proiecte: proiectul unei serii poliţiste Millennium în 10 volume; proiectul unei căsătorii cu Eva Gabrielsson, iubita lui de o viaţă şi partenera în toate cele

De prin 2001 încoace, industria muzicală se clatină şi se tot clatină. Cît adevăr e în această afirmaţie? Destul de puţin pentru cineva ca Thom Yorke sau Paula Seling.

Acum cîţiva ani, o franţuzoaică a publicat un roman de debut intitulat pur şi simplu Premier roman, o carte nici mai bună, nici mai proastă ca altele din categoria ei de... vîrstă, dar care a fost prilej de ironii şi de mare haz jurnalistic. La urma urmelor, ce poţi să ceri de la un prim-roman intitulat chiar aşa, Prim roman? Inovaţie? Surpriză? Ingeniozitate?

Vreau, nu vreau, cu preferinţele muzicale tot în jurul scandinavilor gravitez, deşi nu o fac cu un plan anume. Întotdeauna iau contact cu muzica la recomandarea presei sau a prietenilor, iar după ce curiozitatea mă împinge spre o documentare ceva mai profundă aflu că e vorba de cîte un artist norvegian sau suedez.

E criză peste tot. În Olanda au început să se închidă teatre, orchestre şi ansambluri de dans. Nu doar sectorul independent e afectat de măsurile de austeritate. Şi instituţiile de stat au parte de reduceri masive de buget. În 2012 măsurile se anunţă încă şi mai severe: guvernul de la Haga s-a angajat să-şi reducă cheltuielile cu 200 de milioane de euro.

Un tînăr de vreo 30 de ani, stabilit în Bucureşti, se întoarce val-vîrtej în orăşelul său natal (neidentificat), unde mama sa a făcut un atac cerebral. Starea de dezordine mintală în care o găseşte îl sperie şi mai tare, dar e asigurat că accidentul e unul minor şi, într-adevăr, a doua zi dimineaţa, pacienta e complet lucidă şi chiar binedispusă. Dar este ea cu adevărat în afara oricărui pericol?

Poemele de doliu pentru tatăl dispărut pe care Radu Vancu le-a publicat de-a lungul anilor în volumele sale, Biografia litteraria (2006) şi Monstrul fericit (2009), trebuia, odată şi-odată, să fie recuperate şi completate pentru a forma numai ele o carte de sine stătătoare. „Moartea celor dragi nu se învecheşte niciodată. Mortul putrezeşte, moartea lui nu prinde nici măcar mucegai."

Fără perdele sau mănuşi, cu oarece filozofie a forţei vitale, ceva frondă de satir la adresa robotizării globaliste, niscaiva confesiuni despre propriile scrieri şi propria viaţă, plus iuţi sclipiri de poezie în desluşirea lucrurilor, Henry Miller cartografiază Lumea sexului sub forma unui eseu despre firescul extazului şi bucuria misterului, adică despre ce ar trebui să însemne abilitatea de a trăi şi a te bucura de viaţă.

În finalul cărţii sale cult, Anticancer, David Servan-Schreiber schiţa două posibile reacţii ale viitorilor săi cititori. Unii care, citind povestea de îmblînzire a bolii, ar zice: „Dacă astăzi se simte bine înseamnă că boala nu a fost aşa de gravă“; alţii, genul acela de pariori cinici, care ar fi chibiţat: „Înainte de a-i urma sfaturile, aşteptaţi să vedeţi dacă va mai trăi la anul.“

Vocea asta prepuberă şi cumva horroristă e un vierme: îţi sfredeleşte timpanele şi ţi le mănîncă pe dinăuntru. Un prim exemplu: „Stay Right“. Chiar prima piesă de pe album. Începe cu un solo de chitară foarte brit, foarte post, foarte cool. Deci foarte, foarte des întîlnit. După 14 secunde, senzaţia că The MOOoD seamănă cu o trupă care seamănă cu altă trupă se dizolvă într-o proporţie stimabilă.

La mijlocul lunii mai, la Viena, cu ocazia Tîrgului de artă Viennafair, aveai şansa să vezi la un loc un număr impresionant de galerii şi spaţii de artă din România. Această prezenţă masivă, susţinută de către Institutul Cultural Român, îţi oferea o imagine destul de concludentă asupra scenei artistice locale şi asupra artiştilor români care funcţionează într-un circuit internaţional.

Nu există multe ţări care să investească atît de mult în reprezentarea culturală ca Germania. 150 de Institute Goethe în 93 de ţări şi aproape 1000 de birouri de legătură (biblioteci, săli de lectură, centre de predare a limbii şi examinare etc.) reprezintă platforma de pe care Germania îşi organizează schimburile culturale cu exteriorul. Doar cîteva dictaturi interzic înfiinţarea unor asemenea reprezentanţe care ţin deja de politica externă a Germaniei.

Ciprian Mureşan este unul dintre cei mai bine cotaţi artişti contemporani de la noi. Cea mai recentă expoziţie a sa poate fi văzută pînă pe 12 august la galeria David Nolan din New York. Criticul de artă Holland Cotter (laureat în 2009 al premiului Pulitzer) a mers la David Nolan Gallery, i-a plăcut ce a văzut şi a scris în The New York Times despre show-ul lui Mureşan.

Trop narativ cu trop narativ, motiv tematic cu motiv tematic şi decizie regizorală cu decizie regizorală, Super 8 al lui J. J. Abrams e pastişat după filme vintage de-ale lui Steven Spielberg: Întîlniri de gradul trei, E.T., The Goonies (pe care Maestrul doar l-a produs) şi – mai recent – Războiul lumilor.

Ochelarii de fum, o „antologie“ care adună textele a 32 de prozatori români contemporani, este un volum care are, la prima vedere, tot ce-i trebuie pentru a ţi se opri respiraţia de emoţie în faţa raftului din librărie. Doar că pofta dispare citind. În primul rînd, nu afli cine a făcut selecţia autorilor şi a textelor, şi, mai ales, ce intenţionează această culegere, care este miza ei.

În calitate de zeiţă a răzbunării, Nemesis se ocupa cu echilibrul între fericirea şi nenorocirile din vieţile bieţilor oameni. Misiune grea, aş zice eu, şi cam urîţică. Ea poate trece drept justiţie divină, dar, ca „implementare“, e rudă bună cu tragedia, cu ironia sorţii sau cu absurdul.

Trebuie să recunosc: ciclotimia întru care mă alint, dar cu care mă şi hărţuiesc de cînd mă ştiu, îmi contrariază adeseori rudele şi prietenii. Retractil histrionic, egoist altruist, pudibond exhibiţionist, bufon metafizic, insubordonat adaptabil, tradiţionalist ecumenic, resemnat hiperactiv, filantrop mizantrop, democrat autoritarist, defetist euforic.