„Atît demistificarea cît și idealizarea ratează fenomenul iubirii” - interviu cu Pascal BRUCKNER

- interviu Pascal BRUCKNER -

În vreme ce iubirile de vară se consumă la malul mărilor şi al oceanelor lumii, la Bucureşti s-au pus întrebări despre iubire. Nu întrebări stupide gen “Ce-i iubirea?”, ci interogaţii despre semnificaţiile iubirii în societatea occidentală contemporană. De la Noua dezordine amoroasă, din 1977, Pascal Bruckner ne-a obişnuit cu abordări spectaculoase şi bine ţintite ale intimităţii şi sexualităţii într-o lume dacă nu tot mai schizoidă, măcar tot mai imprevizibilă. În aroma aerului condiţionat de la Athenée Palace, printre unduirile angoasante ale cazului Breivik din Norvegia, am stat de vorbă cu unul dintre scriitorii reprezentativi ai generaţiei “Noilor filozofi” francezi.

Au trecut mai bine de 30 de ani de la Noua dezordine amoroasă, o carte care releva şi ea paradoxuri ale iubirii în Occidentul contemporan (scrisă în colaborare cu Alain Finkielkraut). Noua dumneavoastră carte se înscrie în proiectul lansat în 1977? S-a schimbat ceva, şi ce, de atunci? 

Cred că Noua dezordine amoroasă a fost prima tentativă de a face bilanţul lui Mai 1968 şi a tuturor dezordinilor care au urmat, în materie de iubire în Occident. Paradoxul iubirii reia, după 30 de ani, acelaşi subiect, întrebîndu-se ce s-a întîmplat atunci, ce am trăit atunci şi ce a rămas apoi, ce a fost bun şi ce a fost rău în ceea ce s-a întîmplat. E vorba despre o abordare asemănătoare, dar acum am extins tema sexului pînă la întîlnirea ei cu cea a iubirii. Vorbesc în acest ultim volum despre relaţia dintre iubire şi politică, şi ideologie, despre felul în care iubirea funcţionează în sistemele totalitare. O schimbare importantă s-a petrecut din anii 1960 pînă azi. Atunci termenul-cheie de acces la problema intimului era dorinţa, „maşina dezirantă“ a lui Deleuze, psihanaliza etc. Iubirea era masca „civilizată“ sub care se dezlănţuiau poftele. Mai 1968 voia să ucidă limbajul iubirii, pentru a-l înlocui cu limbajul pulsiunii. Problema este că această înlocuire a iubirii cu dorinţa n-a făcut decît să consolideze importanţa intimităţii, a sentimentului, în societate. Sub pretextul emancipării moravurilor, a reevaluării societăţii, a fost reînviat discursul evanghelic. Astăzi, se vorbeşte despre iubire ca în Evanghelii, cu reverenţiozitate, cu patos, dar trebuie să vedem dacă nu cumva această pioşenie nu ascunde nişte pericole. 

Cartea dvs. tematizează lupta care se dă în minţile modernilor între valorizarea fidelităţii din iubire şi libertatea întru iubire. N-ar trebui făcută imediat diferenţa între o iubire-pasiune, carnală şi mai ales legată de imaginar, şi iubirea-caritate, care nu-şi are locul aici, în lume? Despre ultima chiar vorbiţi, printr-o formulă foarte interesantă – „dragostea de sărăcie“. Explicaţi-o mai detaliat. 

E o chestiune despre care am vorbit mai pe larg în alte cărţi (Iubirea faţă de aproapele, de pildă). Dar, într-adevăr, e vorba despre o ambiguitate esenţială a iubirii caritative, care se îndreaptă aparent către aproapele nostru nefericit. Or, ne dăm seama repede că nu el este destinaţia, ci nefericirea însăşi. Noi avem nevoie de nevoia nevoiaşilor de asistenţă. Ei sînt cei care ne fac pe noi utili, avem nevoie de ei pentru a da un sens acţiunilor noastre şi pentru a ne privi într-o oglindă frumoasă. Caritatea nu înseamnă să îl ajuţi pe cel lipsit de toate, ci mai ales să îl ajuţi să nu-i mai lipsească nimic şi să îi oferi mijloacele de care are nevoie pentru a nu mai duce lipsă de nimic. În catolicism, mai ales, există o ambivalenţă a carităţii, între voinţa de a veni în ajutorul celor care n-au de nici unele şi idolatrizarea sărăciei în ea însăşi: ideea că sărăcia este ea însăşi mai bună decît bogăţia, şi trebuie să existe mizerabili pentru ca mizericordia să aibă sens, o face să stăruie. Există această atitudine la Maica Tereza şi la mulţi alţii, iar această atitudine nu poate fi decît dăunătoare pentru evoluţia societăţilor noastre. 

O altă miză importantă a cărţii dvs. este denunţarea mitului „anti-iubire“: „demistificarea mai face încă parte din mit“ scrieţi spre sfîrşitul Paradoxului iubirii. Şi adăugaţi: „Trebuie să renunţăm la o ultimă iluzie, aceea de a denunţa iubirea ca fiind o iluzie“. Nu e asta tot un mit? 

Nu pot să răspund la întrebarea dvs. pentru că nu există un răspuns. Dar pot spune că există două feluri de discurs despre iubire în societăţile occidentale: cel al demistificării, de la Racine la Albert Cohen şi la încă mulţi alţii, printre care moraliştii francezi de secol XVII, care spune că nu există iubire, există doar amor propriu, şi că iubirea nu-i decît o mască care disimulează poftele sub aparenţa devoţiunii. Geniul acestor scriitori este să spună că, de fiecare dată cînd vorbim despre tandreţe, aceasta nu e decît o aparenţă a egoismului. Asta face Proust în toată opera lui, Albert Cohen – la fel, iar primul care formulează magistral această idee este ducele La Rouchefoucauld. Apoi, există un alt discurs, ţinut mai ales de teoreticieni creştini, care spune că iubirea terestră este nimic în raport cu iubirea divină, iar noi trebuie mereu să depăşim acest stadiu, al iubirii lumeşti, pentru a înţelege cu adevărat ce este iubirea. Cred că atît demistificarea, cît şi idealizarea iubirii ratează fenomenul iubirii, pentru că ea există şi în afara suferinţei, şi apoi pentru că ea există în chiar imperfecţiunea ei, omenească, şi pentru că nu-i poţi opune mereu iubirea creştină, care e în cele din urmă depersonalizată. Căci Dumnezeu ne iubeşte în mod egal pe toţi. Noi oscilăm mereu între aceste două postulate, şi pierdem de fiecare dată, astfel, raportarea corectă la iubirea omenească. 

Nu puteam rata evenimentul zilei: în cel mai incitant capitol al cărţii – „Ideologia iubirii“ –, vorbiţi despre creştinism şi comunism ca despre două ideologii ale iubirii. În România, o astfel de alăturare e considerată de mulţi un sacrilegiu. De aceea, vă întreb: Credeţi că putem înţelege iubirea în afara unei ideologii a ei? 

Atunci cînd vorbeşti despre iubire, poţi vorbi despre iubirile tale, despre experienţele tale, într-un discurs foarte fragmentar, ceea ce de pildă Barthes a încercat să facă în Fragmente dintr-un discurs îndrăgostit. Restul, într-adevăr, e un discurs global, care se declină în funcţie de două ideologii cu difuzare planetară. Una vorbeşte un limbaj teologic, recurge la figura lui Dumnezeu ca iubire şi, pentru a comunia lumea, îşi extermină duşmanii – evrei, protestanţi, musulmani etc. Cealaltă este comunismul, care e o erezie a creştinismului. Comunismul e o ideologie care, în numele unei societăţi perfecte, a inventat noţiunea de „duşmanul poporului“ (a făcut-o Stalin). Sînt de fapt două sisteme de persecuţie în istorie, nazismul, care e întemeiat pe ură – iar unul dintre exemple este aici genocidul din Rwanda –, şi comunismul, pe o iubire silnică. Acestea rămîn de altfel două pericole importante: discursul urii, dar şi cel al unei iubiri prea importante, care poartă în ea germenul distrugerii, aşa după cum ne aminteşte fraza Conciliului de la Trento: „în afara Bisericii nu există salvare“. 

Există însă iubirea trăită în cuplu, care nu se erodează din pricina contaminării ideologice, ci cu trecerea timpului. Întrebarea care se pune aici este cum să facem să supravieţuiască relaţia de cuplu în ciuda anilor care trec, a dorinţei care scade, iar încercările de a rămîne uniţi reprezintă mereu un efort de păcălire a timpului. 

O ultimă întrebare. Tema intimului şi a individualismului în viaţa contemporană este abordată de mulţi gînditori contemporani, dintre care pe unii îi şi citaţi. De cine vă simţiţi mai aproape şi ce aduceţi nou, mă gîndesc în raport cu Gilles Lipovetsky în primul rînd, sau cu Alain Ehrenberg? 

Există un grup de gînditori cu care mă simt solidar: Luc Ferry, cu care sînt prieten, Alain Finkielkraut, André Comte-Sponville – toţi sînt oameni care gîndesc, pornind de la abordări diferite, aceleaşi teme. Facem parte din aceeaşi generaţie, iar viziunea noastră asupra iubirii este foarte apropiată. Faţă de Luc Ferry, care a intrat în sfera puterii politice, eu nu am optimismul care mi-ar permite să-l urmez. Dar noi toţi gîndim împreună aceleaşi lucruri, dar tragem concluzii diferite.

a consemnat Alexandru MATEI

Foto: R. Avram