Showman

● În turneu / Tournée (Franţa, 2010), de Mathieu Amalric.

În Tournée al lui Mathieu Amalric, Amalric însuşi joacă rolul unui fost tele-producător francez, autoreinventat în SUA ca impresar al unei trupe de New Burlesque, care-şi aduce trupa în Franţa pentru un turneu şi, în timp ce se zbate (uneori fără succes) să facă rost din mers de săli de spectacol, mai trebuie să se confrunte şi cu familia pe care a abandonat-o cu ani în urmă. Jucat de Amalric cu marca lui patentată de energie ambiguă – cînd ca de băieţandru inimos, cînd ca de viezure slinos (vorba lui Todd McCarthy de la Hollywood Reporter, Amalric ar trebui să-l joace cîndva pe Roman Polanski) –, impresarul e o figură destul de tradiţională de show-businessman crizat, mereu cu telefonul într-o mînă şi cu scrumul căzînd pe el din ţigara uitată în mîna cealaltă, mereu pe punctul de a fi înghiţit de haosul pe care încearcă să-l gestioneze. (O figură asemănătoare, dintr-un alt film care a rulat recent în Bucureşti, este cea a euro-producătorului cinematografic din Tatăl copiilor mei – personaj al cărui model din viaţa reală, regretatul producător Humbert Balsan, este şi una dintre sursele de inspiraţie declarate ale lui Amalric.) De asemenea, ca film făcut de un actor despre viaţa unei trupe ambulante, Tournée are profilul tematic pe care era de aşteptat să-l aibă – ideile şi sentimentele pe care le exprimă sînt binecunoscute: trupa e adevărata familie a impresarului, starea de provizorat, de încă-un-oraş-provincial-încă-un-hotel, e singura în care se simte acasă ş.a.m.d. Pe de altă parte, neoburlescul e o formă neobişnuită de spectacol: o deturnare post-feministă a striptease-ului, care, mizînd pe parodie sau pur şi simplu pe extravaganţa mizanscenei, încearcă să scape de sub controlul tradiţional al fanteziei sexuale masculine, devenind o pură manifestare a bucuriei artistei (care poate fi şi artist) de a se exprima sau de a „se prosti“ cu imaginaţie (dar şi cu profesionalism).

Trupa americană din Tournée constă din cinci femei şi un bărbat, care – după cum nota mai demult, în aceste pagini, Anamaria Dobinciuc – îi tot amintesc impresarului că nu e spectacolul lui. În acelaşi articol dedicat fenomenului, autoarea mai observa că neoburlescul încearcă să se opună idealurilor de perfecţiune fizică promovate de media, lucru ce reiese şi din Tournée: aici, artistele care ies cel mai tare în evidenţă sînt moderat-felliniene (în timp ce publicul e middle-class şi mixt). Filmul depinde considerabil de numerele lor scenice pentru a se menţine animat (una dansează ţinînd în mînă o mînă amputată, alta pare să-şi extragă din fund o panglică interminabilă, alta dansează cu un balon imens tras peste cap), dar, deşi le mai dă cîte ceva de făcut şi între spectacole (în principal, nişte sex şi nişte confidenţe), scenariul nu-i oferă fiecăreia cîte o poveste. Trăsătura lor cea mai bine documentată în film e strălucirea de aviariu pe care o au împreună (rîd mult), capacitatea lor de a transforma (după cum spunea Amalric într-un interviu) „în loc de sărbătoare“ cel mai melancolic hol de recepţie al unui hotel provincial.  

Structura filmului e una laxă, care privilegiază momentele minore (de tipul holului de hotel transformat în aviariu) şi incidentele care în termeni narativi sau dramatici „nu duc nicăieri“, dar care – majoritatea deciziilor auctoriale ale lui Amalric fiind dictate de instinctele lui de actor, iar instinctele lui de actor fiind totodată excentrice şi ascuţite – conţin aproape întotdeauna cîte ceva interesant (idiosincratic şi volatil) din acest punct de vedere: de pildă, fabuloasa compatibilitate chimică ce se manifestă între impresar şi o femeie pe care abia a întîlnit-o – angajată a unei benzinării la care el opreşte în drum spre Paris –, fără ca nici unul dintre ei să facă ceva (personajul ei nu mai reapare); sau izbucnirea unei vînzătoare de supermarket, care se declară o fană a spectacolului şi care devine ostilă atunci cînd artiştii n-o lasă să se descheie la cămaşă ca să le „arate ceva“. Modelul declarat al lui Amalric e John Cassavetes, un alt cineast care construia ca regizor urmîndu-şi nişte instincte idiosincratice de actor (şi care are un film, The Killing of a Chinese Bookie, despre un patron nu prea prosper de club de striptease), dar excentricitatea instinctelor şi a momentelor lui Cassavetes era mult mai încărcată şi mai greu de digerat; Amalric a făcut un film drăguţ şi uşor. Sight and Sound îl interpretează, interesant, ca pe un film despre atracţia/repulsia franceză faţă de energia culturii americane şi ca pe o alegorie a situaţiei lui Amalric însuşi, prins între cinematograful francez de autor (a tot jucat pentru Arnaud Desplechin) şi pop-ul anglo-saxon (a fost personaj negativ într-un James Bond): bătrînul director de teatru parizian, care refuză cu dispreţ să-i pună la dispoziţie sala, e jucat de André S. Labarthe, fost coleg cu Godard şi Truffaut în legendara echipă de critici creată de André Bazin la Cahiers du cinéma (şi apoi actor în Vivre sa vie al lui Godard). Dar, chiar şi aşa, premiul pentru regie pe care l-a primit la Cannes e cam mult pentru meritele acestui film.