La fața locului

Sînt, însă, oameni pentru care izolarea este un mod de viață.

Cinematograful a fost, de la bun început, mai blînd și mai tolerant.

Indiferent cîtă realitate măsluită putea ajunge la noi, fiecare ne luam porția de ontologie prin relație cu orașul, cu natura și cu ceilalți, pe care îi vedeam în fața noastră și cu care vorbeam.

Războiul cu ferocele SARS-CoV-2, alias Noul Coronavirus, pare să fi ajuns la un armistițiu fragil.

Odată cu măsurile de autoizolare a populației, pe rețelele de socializare au început să abunde știri festive, unele adevărate și multe false, referitoare la animale sălbatice care, iată, au curajul să se aventureze prin oraș.

În România, muzeul e văzut ca o instituție prăfuită, inerțială, inadaptată vremurilor, neprietenoasă și plictisitoare.

Pentru copii, orașul și societatea vor însemna doar un ecran unde se întîmplă tot felul de lucruri hazlii, cum ar fi educația online.

Gospodăria tradițională conține matricea traiului sănătos, în care casa unde se doarme, se mănîncă iarna și se spun povești la gura sobei este înconjurată, la cel mult o azvîrlitură de băț, de celelalte spații ale existenței zilnice, adică de spațiile pentru activități.

Casa, cu pămîntul ei, te poate hrăni în vreme de restriște. Nu te va îmbogăți, dar la ce bun bani dacă nu ai pe ce-i cheltui?

De undeva, din bagajul memoriei unor genealogii nefericite, rugăciunea a ieșit la iveală dătătoare de speranță.

Coronavirusul ne distruge economia, și cu ea stilul și standardul de viață.

Problema-cheie a fiecărui antreprenor este cum își ține oamenii – în care a investit, care sînt greu de format.

Românilor, Green Deal le va suna la modul: tocmai cînd ne dezvoltam și noi, vin ăștia să ne oblige să dăm cu var…

PE îndeamnă la interzicerea imediată a ceva foarte vag, care acoperă atît de multe realități încît textul nu are nici o semnificație practică. Dar arată o dedicare pentru cauză, semnalizează o virtute anume.

Am fost la comemorarea a 75 de ani de la eliberarea lagărului Auschwitz-Birkenau, într-o delegație a Parlamentului European. Ce urmează sînt fragmente din notițe disparate luate în cele trei zile.

Citesc cu stupoare motivația prin care președintele Iohannis a retrimis în Parlament legea privind debirocratizarea înființării de firme.

Finalul este la Cinema Marconi, sub reliefurile stranii și decăzute ale unuia dintre cele mai elegante foste cinematografe ale Capitalei.

150.000 de copii care se culcă flămînzi e o imagine îngrozitoare, dickensiană. Și adevărată. Și manipulator folosită în acest caz.

Vietnamul de azi e o ţară săracă, cu un PIB pe cap de locuitor la jumătate din cel al României, însă cu o dezvoltare economică anuală de peste 6% și cu perspectiva de a prelua o parte din job-urile care pleacă din China din cauza creșterii costurilor forței de muncă de acolo.

Serile mi le petreceam, înainte să cobor la tavernele din golf pentru măsline şi vin, pe coastele abrupte de lîngă Therma privind cum soarele, în timp ce apunea pe partea cealaltă a insulei, schimba culorile oferind un contrast adînc peisajului: stîncile deveneau gri, marea bleumarin, iar crestele muntoase ale Insulei Fourni de vizavi se albeau pe măsură ce reflectau ultimele raze.

Paradoxal, într-o lume fără produse vandabile, sau fără produse deloc, Piața din copilăria mea socialistă mima un spațiu de normalitate, printr-o momentană locuire împreună a unei lumi care nu avea – în anii ’70, apoi în anii ’80 – nici după ce bea apă.

Istanbul, Turcia. Un tînăr, care tocmai a intrat la Arhitectură, păşeşte într-un magazin de rechizite pentru a-şi cumpăra mai multe rapidografe Rotring şi alte instrumente.

„O Țară ca Afară“ e o încercare de a da sens concret discuției despre modernizarea României. Scriu asta de 1 decembrie, fix înainte de a da OK-ul pentru lansarea www.otaracaafara.ro. La mulți ani, România! Vei fi „o țară normală“ atunci cînd nici unul dintre copiii tăi nu va mai dori să fii „o țară ca afară“.

Cine spune că a fost bine atunci trebuie să fi avut privilegii. Sau să nu fi înțeles nimic din nimic, mai ales din ideea de libertate: a cuvîntului, a presei, de mișcare etc., și nici din drepturile omului (despre care habar nu aveam).

Soarele coboară și acum scaldă într‑un nimb auriu statuia gigantică a lui Cristo Rei, ce domină Almada, binecuvîntînd întreaga Lisabona. Cărarea urmează țărmul.

E un motan gras, cenușiu, impunător. E șeful lor – zic eu. Așa că l-am botezat Eforilă. Unei pisici gri-vărgate, cu un model pe nas, de parcă ar purta o mască venețiană, îi spun Psiholoaga.

Să luăm, de pildă, parcările publice care, peste noapte, îşi măresc tariful de șase ori, iar o zi de staţionat în faţa locului de muncă ajunge să coste 20 de euro, în loc de 3.

Pe Calea Victoriei, la numărul 107, din canicula ucigătoare (uneori la propriu, din păcate), din lipsa de oxigen a aerului de București, din aglomerația îndelung călcătoare pe nervii locuitorilor, din Calea Victoriei, cum spuneam, e de ajuns să te abați cîțiva pași pentru a intra spre Palatul Știrbei, acolo unde grădina Eden Club te așteaptă în puternic contrast cu tot ce e „pe-afară“. La Eden Club e mult verde, e aer (ceva mai) curat, e răcoare și, chiar dacă nu bate vîntul, ai impresia că simț

Beans & Dots e de găsit pe strada Actor Ion Brezoianu, în Palatul Universul, tot acolo unde e și Teatrul Apolo111. Și biroul meu tot acolo va fi în următoarea perioadă, insistînd să fac exact ca atunci cînd îmi place o melodie.

A cunoaşte cu adevărat un oraş înseamnă să-i prevezi viitorul.