Păcate din grădina Eden Club
Pe Calea Victoriei, la numărul 107, din canicula ucigătoare (uneori la propriu, din păcate), din lipsa de oxigen a aerului de București, din aglomerația îndelung călcătoare pe nervii locuitorilor, din Calea Victoriei, cum spuneam, e de ajuns să te abați cîțiva pași pentru a intra spre Palatul Știrbei, acolo unde grădina Eden Club te așteaptă în puternic contrast cu tot ce e „pe-afară“. La Eden Club e mult verde, e aer (ceva mai) curat, e răcoare și, chiar dacă nu bate vîntul, ai impresia că simți adieri printre frunzele care blochează soarele în exces. Excelent loc de petrecut o vară-ntreagă, mai ales dacă ești freelancer. Sau, dacă nu, loc numai bun de luat în calcul dacă ți-e foarte cald, extrem de sete și ești în pană de idei și inspirație. De orice fel, poate și pe plan sentimental. Nu zic că-n Eden te vindeci de inimi frînte, ci doar că aici îți dai seama că într-adevăr nimic nu contează.
Nu știu dacă „păcatele“ din titlu n-ar fi trebuit puse, cum tocmai am făcut, în ghilimele. Cam ca la orice altceva în viață, contează unghiul din care privești, iar eu nu le-aș eticheta astfel cu iluzia că-mi pot asuma vreun rol de a condamna ceva din ce se întîmplă acolo. Nu e nici rolul meu și, ca să vezi, nici nu vreau să fac asta.
Aș începe cu posibilitatea păcatului de a procrastina. Ajuns în Eden, dai un pic de un colț de rai, așa cum și l-ar putea imagina unii dintre noi, deci înțeleg 100% dacă vine cineva și nu mai vrea să plece, dacă se pune sub un copac și stă și îi numără frunzele și ramurile, luînd-o de la capăt iar și iar, încurcat sau indus în eroare fie de răcoroasele beri băute, fie de frumusețea simplității pe care, iată, o poți redescoperi cînd nu te aștepți. Sau te aștepți, că tocmai ți-am spus eu și promit solemn că așa este.
Aș continua cu niște cuie de spirit verde despre care am auzit că s-ar fuma pe la varii mese din grădină, ba chiar aș felicita relaxarea – nu despre asta era vorba, în orice caz? Deci da, poate că frunzele verzi și crețe contribuie, de fapt, tot la păcatul de a te trezi prea relaxat și preocupat de o non-problemă vitală.
Revin, pentru a continua lista așa-ziselor păcate, cu cele două aspecte ale vieții de freelancer care mie îmi plac cel mai mult: lipsa unui program fix, deci și-a unui șef, dar și posibilitatea de a-ți deschide o bere exact, dar exact în secunda în care îți dorești, chiar dacă asta poate să însemne – și chiar înseamnă – o dimineață de marți, să zicem. Astfel, în grădina Eden nu te bate nimeni la cap, că nici n-ar avea cine să o facă. Nici măcar pentru servire, de vreme ce îți iei singur de la bar băutura poftită, pentru a te ghemui apoi la soare, la umbră, lîngă alți oameni sau, în cazul meu, departe de ei. Există riscul de a dezvolta ceva sentimente de antisocial, căci șef n‑ai, ospătar nu prea, sticlele de pe mese se strîng rar și încet, nederanjant totuși, pe nevăzute. Ca să nu mai ocolesc ideea, spun ceea ce mie mi se pare un mare avantaj: te poți izola foarte bine la Eden, poți să fii singur în mulțime. Așa, cum zicea Munch. Asta dacă nu ești un om mai degrabă dornic de amiciții, și-aici l-aș cita pe Nicolae Guță pentru a contrabalansa Munch-ul de mai devreme: „Cu toți prietenii mei mă înțeleg bine, sîntem prieteni“.
Un păcat serios cu care mă apropii de final – dar ăsta e al lor, nu al nostru – ar fi că berea-i scumpă. Așa zice Liviu, amicul cu care am fost și care s-a plîns că a dat aproape 20 de lei pe o sticlă de Zăganu. Eu, amatoare de beri care fac hipsterimea să tresalte, cum ar fi în cazul (deja celebrei?) Mustața de Bere de la Brașov, nu știu cît „trebuie“ să coste o bere. Știu doar că, dacă te simți bine, dacă ai de ales între soare și răcoare, dacă ai găsit o muzică de-ți place și o atmosferă de-ți vine să nu mai pleci de-acolo, dacă revii într-un loc și mai spui și altora despre el, dacă te trezești chiar zîmbind pe trecerea de pietoni pe care eziți un pic – să faci dreapta și să mergi unde aveai treabă azi neapărat sau să o iei la stînga, spre oaza rece, cu bere pe măsură? –, atunci nici berea nu-i prea scumpă într-un astfel de loc, nici lipsa ocazională a semnalului la telefon nu te poate împiedica să revii. E păcat să nu mergi la Eden, zic și eu.
Anca Zaharia este, înainte de toate, cititor. Cea mai recentă carte publicată este Suicid, Editura Herg Benet, 2019.
