Orașul eficient

23 mai 2020
Orașul eficient jpeg

Războiul cu ferocele SARS-CoV-2, alias Noul Coronavirus, pare să fi ajuns la un armistițiu fragil. Pe de o parte, oamenii asediați obosiseră să încerce să muncească, să învețe, să se cultive și să se distreze doar de acasă, ratînd primăvara și privîndu-se de viața socială care, acum putem recunoaște, contează enorm pentru fiecare dintre noi. Pe de altă parte, și temutul virus se plictisise să bîntuie numai pe străzi goale și aseptice, întîlnind numai tineri sănătoși tun, puțind a usturoi și dezinfectant, blindați sub măști, viziere, mănuși și combinezoane. Acum, căldura, lumina, dar, mai ales, experiența au egalat întrucîtva o luptă care pornise extrem de inegal, iar urbea încearcă, timid și nesigur, să revină la viață.

Pornind de la axioma strămoșească potrivit căreia într-o bătălie numai ineficiența este condamnabilă, orașele au învățat repede tacticile de succes. Au ascuns degrabă bătrînii și copiii, au pustiit străzile, au interzis cultura, adunările și călătoriile, au dezinfectat totul cu gaze toxice de luptă și au așteptat ca numerosul inamic să rămînă și fără puteri, și fără oaste pentru a-l lovi decisiv. Însă lovitura finală nu a putut fi deocamdată aplicată și așa s-a ajuns la un armistițiu prin care Noul Coronavirus nu mai produce un număr de îmbolnăviri superior capacității spitalelor de a le vindeca, iar oamenii încă nu apar cu un vaccin capabil să-l trimită pe virus de unde a venit, adică la pangolini și lilieci.

Am văzut cu toții cît de rapid se poate trece de la un mod de viață bogat și satisfăcător la unul sărac și eficient, prin doar cîteva ordonanțe militare. Prețul eficienței a fost, ca întotdeauna, lipsirea de drepturi și suspendarea democrației. Pentru pensionari, a însemnat interdicția de a ieși din case în alte intervale orare decît cele arbitrar stabilite, poliția aplicîndu-le acestora un număr enorm de amenzi uriașe care depășeau pensia, profitîndu-se de faptul că scorul se ținea numai la cei omorîți de COVID-19, nu și la cei doborîți de politicile guvernamentale. Am văzut sectoare întregi de activitate închise dintr-un foc, sub sloganul „Stați în case că vă plătim noi doar ca să stați”, fără a se lua în considerare faptul că tocmai acei oameni forțați să se oprească din munca lor au renunțat, în realitate, la scopul pentru care trăiau, la pasiunea pusă în muncă, la devotamentul pentru o cauză. Am văzut artiștii considerați dispensabili, uitîndu-se că arta a însoțit omul încă de la apariția sa pe Pămînt, fiind indispensabilă ca pîinea. Am văzut restaurantele și hotelurile închise, ideea de ospitalitate fiind pervertită și transformată, cu un pocnet din degete, în ideea eficientă de adăposturi de carantină, centre de prizonierat comod și înnebunitor.

În sfîrșit, am văzut bisericile golite și actul religios pus la index, creștinii practicanți priviți ca agenți de răspîndire a pestei, la fel ca șobolanii, uitînd că, pentru foarte mulți dintre noi, biserica este unica alinare, iar actul religios săvîrșit în Casa Domnului este singura comunicare și comuniune. După marea relaxare din 15 mai, agenții de presă și televiziuni vigilente și-au trimis echipele la lăcașele de cult nu pentru rugăciune, ci pentru a-i surprinde pe enoriași în flagrant, delectîndu-se cu viruși luați de pe lingurițe de împărtășanie, sfinte moaște și icoane, în încercarea de a acredita ideea că, dacă tot se vor deschide restaurantele și spălătoriile, măcar bisericile să rămînă închise.

Dar poate că latura cea mai meschină a eficienței necesare la război și la adăpostul căreia pot dispărea drepturi în timp de pace a fost încercarea de a impune convingerea că singurătatea este singura alternativă pe termen lung, capabilă să salveze mitul etern al vieții fără de moarte. Arhitecți și designeri au început să lucreze (oare cînd au ratat unii dintre ei ocazia?) plini de rîvnă la creionarea noului cadru fizic capabil să-i facă fericiți pe orășenii solitari. Au apărut astfel pături de picnic cu locuri decupate astfel încît să păstrezi distanța față de cel cu care împarți pătura, precum și mese de restaurant cu patru clopote transparente, în care fiecare comesean mănîncă în singurătatea lui, de parcă oamenii se adunau să mănînce înainte de pandemie doar pentru priința pîntecelui și nu pentru a se simți bine împreună.

Minți efervescente ne prezintă încontinuu cît de bine se poate trăi de unul singur, ce amenințări extraordinare sînt semenii noștri și ce avantaje indiscutabile comportă igiena din care celălalt, purtător de viruși, germeni, bacterii și alte nenumărate pericole invizibile, a fost alungat definitiv. Profesorii electronici vor salva învățămîntul, căci un profesor uman infectat poate fi autorul unui genocid involuntar. Nici pîinea plămădită de mîini trudnice (fie ele albe ca spuma sau mai închise la culoare, de imigrant) nu ne mai place, vrem pîine făcută doar de roboți și, în general, am fi dispuși să ne salvăm aruncîndu-i pe toți ceilalți peste bordul ambarcațiunii de 12 metri pătrați cît reprezintă, acum, spațiul nostru de siguranță sanitară. Singurii pe care îi mai îngăduim în viața noastră amenințată de pericole invizibile sînt medicii, dar numai atunci cînd sîntem noi bolnavi. Atunci avem nevoie de o mînă pe frunte, de o palpare, de o vorbă de încurajare. Am da orice pentru ea. Numai că, în societatea perfectă la care am pus umărul să o zidim, fără să fie sigur dacă avem nevoie de ea sau nu, tot ce vom vedea cînd ne va fi mai greu se va rezuma la computere, tuburi conectate la valve, vane, recipiente și vase de expansiune, însoțite de explicații prost traduse despre cum să ne branșăm corect, pentru un tratament sigur și eficient.

Speranța mea este că orașul-distanțării-sociale-eficiente-în-combaterea-pandemiilor va rămîne ceea ce a fost gîndit inițial, și anume o repliere pe durată determinată, și că ideile potrivit cărora un astfel de model ar putea deveni noua normalitate vor ajunge într-un insectar al distopiilor urbane. Însă, pentru a realiza acest lucru, avem nevoie de o societate conștientă și solidară, în care drepturile și libertățile unuia, indiferent de statut social, vîrstă, credință sau culoare, sînt apărate de toți ceilalți. O societate în care vom putea oferi brațul unei bătrîne care se dă jos din autobuz și sprijini capul unui necunoscut căzut la pămînt. O societate în care omenia și iubirea de semeni sînt normale. O societate în care orașul nostru este chiar orașul fiecăruia dintre noi și al tuturor deopotrivă, dar împreună.

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.

Foto: wikimedia commons

1037 23 foto I  Cosman jpg
Valul a venit, apoi a trecut – tsunami în Maldive –
Oamenii au învățat să trăiască prezentul, fără să-și pună problema zilei de mîine.
image png
Analiza plagiatului de la vîrful Harvard
„Nu au fost constatate abateri de la standardele etice în activitatea de cercetare academică ale Harvard”
p 23 jpg
Despre prostie – sau cum am devenit inteligent
E o alegere inconștientă a ceea ce vrem să fim, dar care poate deveni conștientă datorită cunoașterii.
p 22 Barcelona WC jpg
Universul Barcelonei
Numai un prost l-ar distruge. Dar istoria este plină de alde d-ăștia.
image png
Pirgu vs. Montaigne
„Mă-nnebunesc după tot ce ţine de memorialistică: jurnale, memorii, corespondenţă, note de drum etc.”.
p 23 Andrei Scrima jpg
O întîlnire mirabilă – interviu cu filozoful și psihanalistul Virgil CIOMOȘ –
Domnul Profesor nu mi-a recomandat studii și cărți de logică și de filosofie, ci Patericul egiptean, mai întîi, și Spovedania unui pelerin rus, mai apoi.
image png
Hasdeu și regulamentul
Tot în 2023 s-au împlinit 333 de ani de la susținerea (la Universitatea din Leipzig) a primei teze de doctorat din lume dedicată jurnalismului.
image png
Casa Regală a României și palatele prefecturilor
O altă statuie a lui Ferdinand din Rezina (amplasată în 1938, sculptor Alexandru Plămădeală) a fost aruncată în Nistru de către barbarii bolșevici în 1940.
p 23 Cefalonia WC jpg
Aventuri estivale cefalonite
Încă nu am un răspuns clar. Cîți bani îmi mai trebuie pentru a termina odată Elada?
p 23 WC jpg
Librarii din vechiul București
Cum a ajuns, însă, un librar să aibă un parc botezat după numele lui, este o altă poveste, pe care, deși stau de aproape douăzeci de ani în acest cartier, am aflat-o mai tîrziu.
image png
Poze, nu vorbe!
Nu mai insist asupra faptului că, în absența cuvintelor, gîndirea conceptuală și gîndirea discursivă nu sînt posibile.
p 23 WC jpg
La Peleș – proprietari triști și administratori buni
Altfel, castelul Peleș rămîne o capodoperă a bunului gust.
p 21 Josephus Szabo, Diploma de magister philosophiae,1768 jpg
O descoperire majoră pentru istoria învățămîntului universitar din România
Era prima instituție de învățămînt superior universitar de pe teritoriul actual al țării.
p 23 Ministerul Finantelor WC jpg
Cît de mare este datoria noastră publică sau despre suveica numită România
Există deci un PIB care lucrează în favoarea bugetului nostru de stat și unul care lucrează în favoarea altora.
image png
Inspecția, acolo unde sînt îngrijiți oameni
Un timp prea scurt alocat controlului duce la concluzii superficiale.
p 21 jpg
Credință. Încredere. Clandestinitate – imagini din Dosarele Securității
Este bine să le gîndim procesual, ca instrumente care se schimbă în timpul facerii.
p 23 jpg
p 23 Metroul din Atena WC jpg
Atena, așa cum am descoperit-o eu
„Cîtă vreme avem ce povesti, nu ieșim la pensie”.
index jpeg webp
Am înnebunit de fericire – despre tristețea abisală și apeirokalia cea de toate zilele –
Mă întreb în final, cumva retoric, cine sînt mai periculoși pentru lumea în care locuim: mîrlanii sau cei care înnebunesc de fericire și tristețe, respectiv maniaco-depresivii?
p 23 jpg
Sindromul nou-născutului maculat
Dar de ce să procedăm așa cînd putem lăsa totul la îndemîna șmecherilor pe care îi invocam?
p 23 WC jpg
Paris, după douăzeci de ani și patru luni
Dar cum mereu am fost în trecere prin Paris, nostalgiile nu au fost deloc puternice și au lăsat loc curiozității de a redescoperi minunatul univers parizian.
p 19 WC jpg
Oameni capabili să devină medici
Observația privind „dezumanizarea” medicinei, îndrăzneață în urmă cu o jumătate de secol, este astăzi banală.
p 23 2 WC jpg
O fată sub dărîmături. Un bărbat neputincios
Două zile mai tîrziu, ceva ajutor a început să apară în centrele marilor oraşe. Dar pentru nenumăraţi oameni, este prea puţin şi prea tîrziu.
982 23 Huqqa de origine persana 1770 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.