Cel mai frumos cadou

Tudor IORDĂCHESCU
Publicat în Dilema Veche nr. 788 din 28 martie - 3 aprilie 2019
Cel mai frumos cadou jpeg

Cel mai frumos cadou primit anul trecut, în mijlocul verii, a fost adus de un prieten venit special în secuime la petrecerea aniversară care s-a transformat într-un fel de tradiţie personală: un ghid de conversaţie româno-maghiar. Editura Linghea, Bucureşti, ediţia 2015, 320 de pagini. De ce am apreciat atît de mult acest cadou? Pentru că, o spun din capul locului, îmi plac ungurii. Maghiarii, ungurii, cum vreţi să le spuneţi. Am prieteni vechi care trăiesc la Budapesta şi se bucură de tot ce înseamnă un oraş imperial şi amprenta lui asupra istoriei şi culturii central-europene; am prieteni şi amici unguri, în ţară, unii născuţi la Budapesta şi care au au ales să îşi cumpere o casă undeva, la sat, pe lîngă Miercurea Ciuc, şi să îşi deschidă o mică afacere aici, în România, pentru maghiarii care trăiesc aici şi nu numai. Alţii au preferat să cumpere o casă la ţară în inima Ungariei, ca să se bucure la „botul calului“ de via aferentă şi de vinurile roşii rînduite cuminţi în pivniţă.

Îmi place sentimentul de „lucru aşezat“ care domneşte în gospodăriile lor din Transilvania şi imediat de după graniţa de la Nădlac. Sărăcia pare aceeaşi, mai ales în partea de est a Ungariei, cu cea din satele româneşti, însă este însoţită de un oarecare simţ al ordinii şi curăţeniei, care lipseşte, pe alocuri, în lumea satului din dreapta Carpaţilor.

Îmi plac satele mai răsfirate sau mai adunate din mijlocul ţării, din Harghita şi Covasna, o zonă pe nedrept ignorată de autorităţile care ar trebui să se preocupe de dezvoltarea regională echilibrată şi uitată, în acelaşi timp, de turiştii români care nu se înghesuie să viziteze pensiunile, conacele, rezervaţiile de animale sălbatice, hergheliile şi incredibilele păduri, lacuri şi cascade din această inimă verde a României. Turiştii au poate dreptate să ocolească uneori zona, atunci cînd îşi ­pierd rulmenţii, bucşele şi capetele de bară prin hăurile din fostul asfalt care a populat cîndva drumurile naţionale din zonă, însă asta nu e vina maghiarilor. Desigur, ar fi putut face mai multe şi autorităţile locale în această privinţă, însă, de cele mai multe ori, ele depind de ajutorul celor naţionale. Unde, ce să vezi, domină viziunea lui „Dă-i, mă, … de unguri, să se descurce, să le trimită Orbán bani, ce, vor acum şi de la bugetu’ nostru?“.

După cîţiva ani de vizite în aceste regiuni minunate, am ajuns, însă, să cred că lipsa turiştilor români se datorează, măcar într-o mică parte, şi unor prejudecăţi acumulate în anii de după ’89 (şi dinainte). Atunci cînd s-a inculcat în mintea noastră, a „majoritarilor“ (un alt cuvînt nefericit ivit în discursul public), că la Băile Tuşnad, de exemplu, nu poţi nici măcar să ceri o pîine în română. Pentru că nimeni nu îţi va răspunde.

Înţeleg să ne plîngem că nu ni se aduce mîncarea la masă suficient de repede, sau că s-a răcit, sau că nu are sare… Însă pîine, sigur, dacă veţi cere undeva, în „ungurime“, vi se va aduce. Pentru că, spre surpriza multora dintre cei care trec pe acolo, gazdele maghiare au învăţat secretul simplu al prosperităţii: turistul trebuie să fie mulţumit şi să se simtă bine, indiferent dacă este la el în ţară sau nu. Pentru că turistul plăteşte nota, la final. Iar cu acei bani oamenii de acolo îşi duc un trai decent şi, uneori, mult mai liniştit faţă de al „nostru“, al „regăţenilor“. Iar dacă, totuşi, găsiţi undeva un ospătar, un bucătar, un amfitrion care să ridice din umeri la auzul folosirii limbii române, încercaţi şi altfel. Folosiţi-vă bruma de engleză pe care aţi folosi-o oriunde ca turist. Învăţaţi două-trei cuvinte în maghiară, precum köszönöm („mulţumesc!“) şi szivesen („cu plăcere!“). Veţi constata că vor face minuni. Doamna care robotea la bucătăria unei pensiuni din Izvoare (Ivómezej), Harghita, căreia i-am mulţumit cum m-am priceput, cu frînturi de engleză şi maghiară, pentru mîncarea dumnezeiască pe care ne-o punea în farfurii, şi-a rupt din timp şi a încercat din toate puterile să lege un dialog în foarte puţina română pe care o stăpînea. Şi nu e vorba de rea-voinţă sau rea-credinţă, oamenii acolo, uneori, chiar nu ştiu o boabă de română. Pentru că nu au nevoie. Dacă le-am da ocazia să interacţioneze mai des cu noi, „ceilalţi“, multe s-ar schimba în bine în percepţia reciprocă a acestor neamuri condamnate să trăiască împreună.

Altă dată, cînd am urcat muntele sfînt al secuimii, Mădăraş-Harghita, am fost interceptat fără prea multe menajamente şi întrebat de unde vin. Cînd am răspuns că de la Bucureşti, privirea interlocutorului maghiar a trădat o mirare sinceră că cineva face turism într-un loc venerat de peste 500 de ani, doar ca să vadă. Să vadă urmele unei alte culturi, să încerce să înţeleagă cum funcţionează resorturile unui pelerinaj cu dublă valenţă, religios şi naţional. Să vadă cum înţeleg oameni diferiţi, ca limbă, neam şi cultură, să îşi păstreze identitatea. Iar asta nu le-o vom putea niciodată reproşa maghiarilor, pentru că ar însemna să ne negăm şi nouă obsesia de construire a unei identităţi, de care dăm cîteodată excesiv dovadă.

Iar cel care m-a făcut, într-o mare măsură, să regîndesc dimensiunea relaţiei mele personale cu maghiarii a fost un amic, formator de meserie, nu întîmplător, în domeniul combaterii discriminării. Participînd la o serie lungă de seminarii dedicate magistraţilor care viza creşterea nivelului de conştientizare cu privire la discriminarea existentă în sistemul de justiţie la adresa grupurilor vulnerabile, am avut ocazia să îl cunosc pe Dezi, expert al Consiliului Europei. De la el am auzit cîteva anecdote memorabile legate de „calitatea“ sa de maghiar, pe care, aruncând o privire la ochii lui albaştri, puteai să o intuieşti, măcar pe sfert, dacă nu ai fi apucat să îi citeşti numele de familie pe un ecuson de conferinţă. Însă lecţia pe care ne-a dat-o tuturor a fost alta: după cîteva ore de discutat complicatele probleme ale accesului în justiţie pentru romi şi alte categorii vulnerabile, în cursul cărora judecătorii, cu precădere, au avut ocazia să îşi expună cu generozitate părerile despre „adevărata“ natură a populaţiilor conlocuitoare cu care aveau de-a face prin instanţe (şi nu se refereau la minoritatea maghiară), la sfîrşitul seminarului, scurt, Dezi le-a explicat ce înseamnă să trăieşti pe propria piele dubla discriminare în România – să fii pe jumătate maghiar, iar pe cealalată jumătate să fii rom. Adică mai direct implicat în problema „naţionalităţilor conlocuitoare“ decît le-ar fi plăcut onor magistraţilor să afle… S-a lăsat liniştea în sală şi am plecat cu toţii, cu un zîmbet încurcat, spre masa de prînz.

De atunci încerc să evit pe cît de mult etichetele, indiferent de cît de utile sînt ele şi cît de uşor îmi vine şi mie, ca oricui altcuiva, să le folosesc. Pentru că un accent, un nume pe o carte de vizită, un gest involuntar care pare a trăda o dizabilitate fizică, toate contribuie, uneori, la naşterea unei prejudecăţi în mintea noastră. Şi chiar dacă nu o exprimăm imediat, chiar dacă ne-o cenzurăm conştient, putem avea surpriza ca ea să reapară din neant, să izbucnească mai violent ca niciodată, atunci cînd sîntem puşi în alt context de viaţă, cînd trebuie să reacţionăm eficient, rapid; atunci, se poate spune, răzbate adevărata noastră natură la suprafaţă. Iar de la prejudecată la discriminare nu e decît un singur pas.

1037 23 foto I  Cosman jpg
Valul a venit, apoi a trecut – tsunami în Maldive –
Oamenii au învățat să trăiască prezentul, fără să-și pună problema zilei de mîine.
image png
Analiza plagiatului de la vîrful Harvard
„Nu au fost constatate abateri de la standardele etice în activitatea de cercetare academică ale Harvard”
p 23 jpg
Despre prostie – sau cum am devenit inteligent
E o alegere inconștientă a ceea ce vrem să fim, dar care poate deveni conștientă datorită cunoașterii.
p 22 Barcelona WC jpg
Universul Barcelonei
Numai un prost l-ar distruge. Dar istoria este plină de alde d-ăștia.
image png
Pirgu vs. Montaigne
„Mă-nnebunesc după tot ce ţine de memorialistică: jurnale, memorii, corespondenţă, note de drum etc.”.
p 23 Andrei Scrima jpg
O întîlnire mirabilă – interviu cu filozoful și psihanalistul Virgil CIOMOȘ –
Domnul Profesor nu mi-a recomandat studii și cărți de logică și de filosofie, ci Patericul egiptean, mai întîi, și Spovedania unui pelerin rus, mai apoi.
image png
Hasdeu și regulamentul
Tot în 2023 s-au împlinit 333 de ani de la susținerea (la Universitatea din Leipzig) a primei teze de doctorat din lume dedicată jurnalismului.
image png
Casa Regală a României și palatele prefecturilor
O altă statuie a lui Ferdinand din Rezina (amplasată în 1938, sculptor Alexandru Plămădeală) a fost aruncată în Nistru de către barbarii bolșevici în 1940.
p 23 Cefalonia WC jpg
Aventuri estivale cefalonite
Încă nu am un răspuns clar. Cîți bani îmi mai trebuie pentru a termina odată Elada?
p 23 WC jpg
Librarii din vechiul București
Cum a ajuns, însă, un librar să aibă un parc botezat după numele lui, este o altă poveste, pe care, deși stau de aproape douăzeci de ani în acest cartier, am aflat-o mai tîrziu.
image png
Poze, nu vorbe!
Nu mai insist asupra faptului că, în absența cuvintelor, gîndirea conceptuală și gîndirea discursivă nu sînt posibile.
p 23 WC jpg
La Peleș – proprietari triști și administratori buni
Altfel, castelul Peleș rămîne o capodoperă a bunului gust.
p 21 Josephus Szabo, Diploma de magister philosophiae,1768 jpg
O descoperire majoră pentru istoria învățămîntului universitar din România
Era prima instituție de învățămînt superior universitar de pe teritoriul actual al țării.
p 23 Ministerul Finantelor WC jpg
Cît de mare este datoria noastră publică sau despre suveica numită România
Există deci un PIB care lucrează în favoarea bugetului nostru de stat și unul care lucrează în favoarea altora.
image png
Inspecția, acolo unde sînt îngrijiți oameni
Un timp prea scurt alocat controlului duce la concluzii superficiale.
p 21 jpg
Credință. Încredere. Clandestinitate – imagini din Dosarele Securității
Este bine să le gîndim procesual, ca instrumente care se schimbă în timpul facerii.
p 23 jpg
p 23 Metroul din Atena WC jpg
Atena, așa cum am descoperit-o eu
„Cîtă vreme avem ce povesti, nu ieșim la pensie”.
index jpeg webp
Am înnebunit de fericire – despre tristețea abisală și apeirokalia cea de toate zilele –
Mă întreb în final, cumva retoric, cine sînt mai periculoși pentru lumea în care locuim: mîrlanii sau cei care înnebunesc de fericire și tristețe, respectiv maniaco-depresivii?
p 23 jpg
Sindromul nou-născutului maculat
Dar de ce să procedăm așa cînd putem lăsa totul la îndemîna șmecherilor pe care îi invocam?
p 23 WC jpg
Paris, după douăzeci de ani și patru luni
Dar cum mereu am fost în trecere prin Paris, nostalgiile nu au fost deloc puternice și au lăsat loc curiozității de a redescoperi minunatul univers parizian.
p 19 WC jpg
Oameni capabili să devină medici
Observația privind „dezumanizarea” medicinei, îndrăzneață în urmă cu o jumătate de secol, este astăzi banală.
p 23 2 WC jpg
O fată sub dărîmături. Un bărbat neputincios
Două zile mai tîrziu, ceva ajutor a început să apară în centrele marilor oraşe. Dar pentru nenumăraţi oameni, este prea puţin şi prea tîrziu.
982 23 Huqqa de origine persana 1770 jpg

Adevarul.ro

image
Cristian Mureșan, economist român din Paris: „Ce s-a întâmplat în Europa de Est e un miracol economic fără precedent“ EXCLUSIV
Economistul Cristian Mureșan spune că în 1989, țări precum Polonia și România au plecat pe picior de egalitate și au avut o creștere spectaculoasă a PIB-ului, mai ales după aderarea la Uniunea Europeană.
image
image
Care este cea mai ieftină capitală din Europa pentru amatorii de city break-uri. Se poate mânca cu mai puțin de 3 euro
În orașul cu cel mai bun preț pentru amatorii de city break-uri costurile sunt cu peste 10% mai mici decât cel de pe locul secund, Lisabona.

HIstoria.ro

image
Amânarea unui sfârșit inevitabil
„Născut prin violenţă, fascismul italian era destinat să piară prin violenţă, luându-și căpetenia cu sine“, spune istoricul Maurizio Serra, autorul volumului Misterul Mussolini: omul, provocările, eşecul, o biografie a dictatorului italian salutată de critici și intrată în topul celor mai bune cărţi
image
Căsătoria lui Caragiale cu gentila domnişoară Alexandrina Burelly
Ajuns director la Teatrul Naţional, funcţie care nu l-a bucurat atât de tare precum credea, Ion Luca Caragiale a avut în schimb o mare şi frumoasă împlinire: a cunoscut-o pe viitoarea doamnă Caragiale.
image
Bătălia de pe frontul invizibil al celui de-al Doilea Război Mondial
La izbucnirea războiului, în 1939, în Marea Britanie exista pericolul formării unei puternice coloane a cincea. Agenții Serviciului britanic de securitate (MI-5) au reușit să neutralizeze rețele importante de simpatizați pro-germani din Regatul Unit.