Cel mai frumos cadou
Cel mai frumos cadou primit anul trecut, în mijlocul verii, a fost adus de un prieten venit special în secuime la petrecerea aniversară care s-a transformat într-un fel de tradiţie personală: un ghid de conversaţie româno-maghiar. Editura Linghea, Bucureşti, ediţia 2015, 320 de pagini. De ce am apreciat atît de mult acest cadou? Pentru că, o spun din capul locului, îmi plac ungurii. Maghiarii, ungurii, cum vreţi să le spuneţi. Am prieteni vechi care trăiesc la Budapesta şi se bucură de tot ce înseamnă un oraş imperial şi amprenta lui asupra istoriei şi culturii central-europene; am prieteni şi amici unguri, în ţară, unii născuţi la Budapesta şi care au au ales să îşi cumpere o casă undeva, la sat, pe lîngă Miercurea Ciuc, şi să îşi deschidă o mică afacere aici, în România, pentru maghiarii care trăiesc aici şi nu numai. Alţii au preferat să cumpere o casă la ţară în inima Ungariei, ca să se bucure la „botul calului“ de via aferentă şi de vinurile roşii rînduite cuminţi în pivniţă.
Îmi place sentimentul de „lucru aşezat“ care domneşte în gospodăriile lor din Transilvania şi imediat de după graniţa de la Nădlac. Sărăcia pare aceeaşi, mai ales în partea de est a Ungariei, cu cea din satele româneşti, însă este însoţită de un oarecare simţ al ordinii şi curăţeniei, care lipseşte, pe alocuri, în lumea satului din dreapta Carpaţilor.
Îmi plac satele mai răsfirate sau mai adunate din mijlocul ţării, din Harghita şi Covasna, o zonă pe nedrept ignorată de autorităţile care ar trebui să se preocupe de dezvoltarea regională echilibrată şi uitată, în acelaşi timp, de turiştii români care nu se înghesuie să viziteze pensiunile, conacele, rezervaţiile de animale sălbatice, hergheliile şi incredibilele păduri, lacuri şi cascade din această inimă verde a României. Turiştii au poate dreptate să ocolească uneori zona, atunci cînd îşi pierd rulmenţii, bucşele şi capetele de bară prin hăurile din fostul asfalt care a populat cîndva drumurile naţionale din zonă, însă asta nu e vina maghiarilor. Desigur, ar fi putut face mai multe şi autorităţile locale în această privinţă, însă, de cele mai multe ori, ele depind de ajutorul celor naţionale. Unde, ce să vezi, domină viziunea lui „Dă-i, mă, … de unguri, să se descurce, să le trimită Orbán bani, ce, vor acum şi de la bugetu’ nostru?“.
După cîţiva ani de vizite în aceste regiuni minunate, am ajuns, însă, să cred că lipsa turiştilor români se datorează, măcar într-o mică parte, şi unor prejudecăţi acumulate în anii de după ’89 (şi dinainte). Atunci cînd s-a inculcat în mintea noastră, a „majoritarilor“ (un alt cuvînt nefericit ivit în discursul public), că la Băile Tuşnad, de exemplu, nu poţi nici măcar să ceri o pîine în română. Pentru că nimeni nu îţi va răspunde.
Înţeleg să ne plîngem că nu ni se aduce mîncarea la masă suficient de repede, sau că s-a răcit, sau că nu are sare… Însă pîine, sigur, dacă veţi cere undeva, în „ungurime“, vi se va aduce. Pentru că, spre surpriza multora dintre cei care trec pe acolo, gazdele maghiare au învăţat secretul simplu al prosperităţii: turistul trebuie să fie mulţumit şi să se simtă bine, indiferent dacă este la el în ţară sau nu. Pentru că turistul plăteşte nota, la final. Iar cu acei bani oamenii de acolo îşi duc un trai decent şi, uneori, mult mai liniştit faţă de al „nostru“, al „regăţenilor“. Iar dacă, totuşi, găsiţi undeva un ospătar, un bucătar, un amfitrion care să ridice din umeri la auzul folosirii limbii române, încercaţi şi altfel. Folosiţi-vă bruma de engleză pe care aţi folosi-o oriunde ca turist. Învăţaţi două-trei cuvinte în maghiară, precum köszönöm („mulţumesc!“) şi szivesen („cu plăcere!“). Veţi constata că vor face minuni. Doamna care robotea la bucătăria unei pensiuni din Izvoare (Ivómezej), Harghita, căreia i-am mulţumit cum m-am priceput, cu frînturi de engleză şi maghiară, pentru mîncarea dumnezeiască pe care ne-o punea în farfurii, şi-a rupt din timp şi a încercat din toate puterile să lege un dialog în foarte puţina română pe care o stăpînea. Şi nu e vorba de rea-voinţă sau rea-credinţă, oamenii acolo, uneori, chiar nu ştiu o boabă de română. Pentru că nu au nevoie. Dacă le-am da ocazia să interacţioneze mai des cu noi, „ceilalţi“, multe s-ar schimba în bine în percepţia reciprocă a acestor neamuri condamnate să trăiască împreună.
Altă dată, cînd am urcat muntele sfînt al secuimii, Mădăraş-Harghita, am fost interceptat fără prea multe menajamente şi întrebat de unde vin. Cînd am răspuns că de la Bucureşti, privirea interlocutorului maghiar a trădat o mirare sinceră că cineva face turism într-un loc venerat de peste 500 de ani, doar ca să vadă. Să vadă urmele unei alte culturi, să încerce să înţeleagă cum funcţionează resorturile unui pelerinaj cu dublă valenţă, religios şi naţional. Să vadă cum înţeleg oameni diferiţi, ca limbă, neam şi cultură, să îşi păstreze identitatea. Iar asta nu le-o vom putea niciodată reproşa maghiarilor, pentru că ar însemna să ne negăm şi nouă obsesia de construire a unei identităţi, de care dăm cîteodată excesiv dovadă.
Iar cel care m-a făcut, într-o mare măsură, să regîndesc dimensiunea relaţiei mele personale cu maghiarii a fost un amic, formator de meserie, nu întîmplător, în domeniul combaterii discriminării. Participînd la o serie lungă de seminarii dedicate magistraţilor care viza creşterea nivelului de conştientizare cu privire la discriminarea existentă în sistemul de justiţie la adresa grupurilor vulnerabile, am avut ocazia să îl cunosc pe Dezi, expert al Consiliului Europei. De la el am auzit cîteva anecdote memorabile legate de „calitatea“ sa de maghiar, pe care, aruncând o privire la ochii lui albaştri, puteai să o intuieşti, măcar pe sfert, dacă nu ai fi apucat să îi citeşti numele de familie pe un ecuson de conferinţă. Însă lecţia pe care ne-a dat-o tuturor a fost alta: după cîteva ore de discutat complicatele probleme ale accesului în justiţie pentru romi şi alte categorii vulnerabile, în cursul cărora judecătorii, cu precădere, au avut ocazia să îşi expună cu generozitate părerile despre „adevărata“ natură a populaţiilor conlocuitoare cu care aveau de-a face prin instanţe (şi nu se refereau la minoritatea maghiară), la sfîrşitul seminarului, scurt, Dezi le-a explicat ce înseamnă să trăieşti pe propria piele dubla discriminare în România – să fii pe jumătate maghiar, iar pe cealalată jumătate să fii rom. Adică mai direct implicat în problema „naţionalităţilor conlocuitoare“ decît le-ar fi plăcut onor magistraţilor să afle… S-a lăsat liniştea în sală şi am plecat cu toţii, cu un zîmbet încurcat, spre masa de prînz.
De atunci încerc să evit pe cît de mult etichetele, indiferent de cît de utile sînt ele şi cît de uşor îmi vine şi mie, ca oricui altcuiva, să le folosesc. Pentru că un accent, un nume pe o carte de vizită, un gest involuntar care pare a trăda o dizabilitate fizică, toate contribuie, uneori, la naşterea unei prejudecăţi în mintea noastră. Şi chiar dacă nu o exprimăm imediat, chiar dacă ne-o cenzurăm conştient, putem avea surpriza ca ea să reapară din neant, să izbucnească mai violent ca niciodată, atunci cînd sîntem puşi în alt context de viaţă, cînd trebuie să reacţionăm eficient, rapid; atunci, se poate spune, răzbate adevărata noastră natură la suprafaţă. Iar de la prejudecată la discriminare nu e decît un singur pas.
