Trăim astăzi într-un oraș văduvit de vitrine. Altădată, ele constituiau o elaborată punere în scenă a prăvăliilor din București și a Bucureștiului în sine, un adevărat spectacol în care creativitatea comercianților lua forme dintre cele mai originale. Pasiunea aceasta ținea, cred eu, de o cultură a privirii care se dezvoltase considerabil în mediul urban și care se reflecta în preocuparea edililor de a crea un oraș mai rațional, mai plăcut, cu linii armonioase și cu spații publice curate și ordonate. Asta cel puțin în zona centrală, pentru că periferia reprezenta încă o imensă provocare, pe care interbelicii nu au mai apucat să o descîlcească, deși existau planuri de sistematizare încă de pe atunci. Între timp, opt decenii mai tîrziu, sîntem parcă din ce în ce mai indiferenți față de peisajul din jur, orașul devenind invizibil, un simplu loc de tranzit pentru activitățile noastre zilnice. Nu mai privim exteriorul, ca să nu ne afecteze aspectul său dezolant, și ne vedem liniștiți de treburile desfășurate în spațiul închis și protector al birourilor moderne. Urbanismul a încetat să îi preocupe atît pe edili, cît și pe locuitori. Ne-am obișnuit să nu mai avem pretenții estetice. 

În perioada interbelică, lucrurile stăteau altfel. Nu doar bulevardele erau luminoase, curate, disciplinate, ci și vitrinele căutau să îmbie trecătorii să le cumpere produsele. Așadar, pe lîngă primărie, comercianții încercau, în scopuri ceva mai bănoase, să contribuie la estetica propriei prăvălii și, indirect, la cea a orașului. Preocuparea era atît de vie, încît Realitatea ilustrată a organizat în 1932 un concurs de vitrine. De-a lungul mai multor numere, revista a publicat imagini cu magazinele bucureștene și fantezia lor debordantă. Aceasta, de altfel, se exprimase încă de la începuturi, prin denumirile alese de proprietari: La Papagal, La Vulturul de mare cu peștele în ghiare, La Moș Crăciun, Pomul de Aur,  Turnul de aur, Ursul alb, Cronometrul, Hercule, Colibri etc. Existau și magazine cu nume mai puțin spectaculoase, dar renumite: Luca I. Niculescu, Lyon’s, Gaston Mihăilescu, Aeroclub, Chic de Paris, Cent mille chemises, Fin de siècle, Dortheimer, Royal Shoe, Solavici, Cehoslovaca etc. Cînd m-am uitat prima dată la fotografiile din revistă, la bogăția de modele, de stofe, la aranjamentele simetrice, teancurile aliniate de covoare și covorașe, pălăriile parcă plutitoare, suspendate în cîrlige de sus pînă jos, rîndurile suprapuse și interminabile de pantofi, m-am gîndit imediat la romanul Au Bonheur des Dames și la descrierile aproape decadente făcute de Zola magazinului cu același nume, un infinit de nimicuri feminine, delicate și rafinate pînă la extrem, situat în mijlocul Parisului. Nici produsele masculine nu se aflau mai prejos în Bucureștiul interbelic, cu zeci de modele de pălării, stofe pentru costume, pantofi de lac și cămăși. De altfel, unul dintre magazine se numea chiar Cent mille chemises – așadar, o sută de mii de cămăși… Aveai de unde alege!

O întreagă lume en détail își expunea capriciile cumpărătorilor nehotărîți sau trecătorilor visători. Astăzi, orașul pare grosolan și nepriceput, cu magazine baricadate în mall-uri și fără nici o arteră comercială de felul celor care subzistă încă în orașele occidentale. Primăria a ratat ocazia de a reînvia Centrul vechi, făcînd din el doar o zonă a cluburilor, a meselor care împiedică circulația și a muzicilor cacofonice, ce se suprapun și se întrec care să se audă mai tare. Ideală ar fi fost o soluție mixtă, care să păstreze natura comercială elegantă a zonei, cu mici și mari negustori, și să ofere în același timp cumpărătorilor ocazia să se răcorească cu o limonadă sau o bere și să ia o gustare. Seara ar fi putut să deschidă porțile cluburilor pentru tineri, lăsînd totodată străzile libere, cu mai puține mese, pentru a încuraja plimbările. Din păcate, însă, Centrul vechi se află în prezent mai degrabă sub spectrul cantității decît sub cel al calității. Formula mixtă, de magazine en détail, cafenele de zi și baruri de noapte, ar fi fost benefică nu doar prin păstrarea parțială a memoriei locurilor, ci și prin diversificarea activităților economice, creînd o zonă activă pe tot parcursul zilei.

Printre lucrurile pe care nu le voi putea ierta niciodată comunismului se află și uciderea spiritului negustoresc individual, a inițiativei private și a tradiției. În Franța, de pildă, unele vitrine sînt aproape neschimbate de cîteva generații, iar afacerea e transmisă din tată-n fiu sau de la meșter la ucenic. Mi-au plăcut cel mai mult zilele petrecute în Bordeaux, privind vitrinele nenumărate și încercînd să prind toate detaliile amuzante inserate de comercianți pentru cumpărătorii vigilenți. În nici un alt oraș nu m-am plimbat în zona comercială cu un asemenea elan, delectîndu-mă cu festivalul de vitrine și de mici afaceri, de la ceasornicării la magazine de modă, decorațiuni interioare, jucării, genți, mănuși, rechizite școlare și ciocolată. Pentru toate magazinele și buticurile exista un model respectat de toată lumea, pe care îl puteau personaliza fără exagerare: nu erau folosite culori stridente, nici panouri de plastic în exces, iar forma veche a prăvăliilor, cu vitrină amplă și placaj de lemn, era păstrată aproape pretutindeni.

Mă plimbam astfel cu nesaț pe micile străzi, pline de prăvălii cu nume la fel de jucăușe ca acelea interbelice de la noi, cum ar fi L’Instant poétique sau Arsenic des dentelles, Nous les libellules, Bonendroi, La chaise longue, pentru că privirea acestor vitrine devenise cumva terapeutică – mă relaxa. Și nu vorbesc prostii, serios! Au spus-o și alții, cum ar fi Mircea Eliade, în Întoarcerea din rai: „Străzile miros întotdeauna altfel. Fiecare stradă are mirosul ei special și parcă lumina lor e felurită, e personală; sînt oameni care par mai frumoși, sau mai tineri, pe anumite străzi. Sînt străzi bune, altele rele; sînt unele cu prezențe fantastice, altele frivole. Și vitrinele au fiecare un strigăt al lor, neînțeles de toată lumea. (…) A nimerit o stradă bună, asta e.  O stradă pe care pot vorbi, o stradă care să-mi descopere deodată ceva de care să mă pot agăța. Și o vitrină în fața căreia voi putea reflecta“. În perioada interbelică, de la vitrinele pline cu stofe sau pălării ale micilor negustori de pe Lipscani la amplele structuri de sticlă ale magazinelor de mașini de lux de pe bulevardele Magheru-Bălcescu, pe atunci Take Ionescu-Brătianu, totul era transparență și reflexie. Dar și reflecție și meditație, pentru că, așa cum scria și Eliade, o vitrină era pretextul ideal pentru a reflecta. În fața ei, pierdut în multitudinea de obiecte expuse, gîndul putea hoinări nestingherit prin cotloanele minții.

Cu ordinea ei meticuloasă, vitrina putea fi așadar un fel de mandala mercantilă, care-ți permitea să te concentrezi și să te afunzi în gîndurile tale. Poate chiar să iei o decizie capitală. De ce am abandonat cu totul clădirile negustorești ale orașului, sluțindu-le, mutilîndu-le, ornîndu-le cu plastic roz sau albastru electric? Întregi artere au dispărut de pe harta economică a Bucureștiului, cum ar fi Calea Moșilor, Calea Călărașilor sau Calea Griviței. Mi-ar fi plăcut teribil să mă plimb pe lîngă prăvăliile din aceste zone și să admir meticuloasa așezare a mărfurilor, a tinichelelor, oalelor, măturilor, coliviilor pentru păsări, a lingurilor și polonicelor, care se ofereau privirii nu doar în magazin, ci și în afara lor, pe ziduri. Spre deosebire de luxul Lipscaniului, aici întîlneai o lume mai măruntă, dar nu mai puțin pricepută la afaceri. Pentru zonele istorice menționate, nu există din păcate nici inițiative de revitalizare inteligentă (care să nu fie o simplă pastișă) a vechilor prăvălii, nici un regulament al fațadelor, care să interzică folosirea anumitor culori sau modificarea clădirii și folosirea unor materiale improprii. 

De ce s-a apucat ARCEN să numere, să analizeze și să noteze toate clădirile din zonele istorice ale orașului și problemele lor? În cazul fostelor artere comerciale, platforma interactivă „Catalog București“, realizată de ARCEN în urma inventarului din cele 98 de zone protejate, va putea fi un punct de plecare pentru proiectele menite să recupereze ce a mai rămas din fostele prăvălii și să le reinventeze. Municipalitatea ar putea facilita, de pildă, întregul proces, printr-un sprijin financiar acordat celor ce doresc să-și deschidă un mic magazin sau atelier în fostele cartiere negustorești. Posibilitățile sînt nenumărate, numai voință și viziune să fie, pentru a readuce normalitatea în zonele astăzi crepusculare ale vechiului București.

Platforma „Catalog București“ va permite, prin urmare, analizarea acestor posibilități, lansarea unor inițiative private sau publice, identificarea țesuturilor cu potențial comercial sau cultural, crearea unor regulamente noi privind fațadele etc. Starea în care se află  orașul este cauzată și de necunoașterea realității din teren: numărul de clădiri, istoria și aspectul lor, starea de degradare sau mutilare. Cînd vom ști cu exactitate de unde plecăm, vom ști și unde vom ajunge. Sperăm doar să existe dorința ca Bucureștiul să ajungă (într-)un loc mai bun, mai îngrijit și mai fericit decît în prezent.

Andreea Apostu este membră ARCEN și doctorandă a Universității din București (Facultatea de Limbi și Literaturi Străine) și a Universității din Poitiers.