Cascadorii rîsului la debirocratizare
Citesc cu stupoare motivația prin care președintele Iohannis a retrimis în Parlament legea privind debirocratizarea înființării de firme. Legea propusă de Claudiu Năsui și adoptată cu voturile tuturor grupurilor parlamentare spune două lucruri simple: nu mai este nevoie de acordul vecinilor pentru sediul social al firmei și se permite cetățenilor să înregistreze mai mult de o singură firmă (pe numele fiecăruia, fără asociați). Sediul social al unei firme este de facto doar adresa pentru corespondență cu statul. Dacă am avea un stat mai puțin retardat, întreg conceptul de sediu social ar fi trebuit să dispară – în lumea Facebook/Gmail ar trebui să avem cu toții o identitate electronică unde statul să ne trimită corespondența firmei și atîta tot. În ceea ce privește a doua prevedere a legii, aici e chiar mai simplu. Dacă, de pildă, am o firmă de vîndut mănuși unde sînt asociat unic și vreau să fac și altă afacere de pe care să plătesc taxe statului român, statul zice: niet. Nu ai voie să ai mai mult de o firmă. Ce face atunci tot românul antreprenor care insistă să plătească taxe statului? Cei care nu înregistrează firma în Estonia își iau asociat pe altcineva. Deci o mătușă are 1% din a doua firmă și apoi o cauți mereu să semneze diverse acte.
USR a reușit să treacă legea prin Parlament. Apoi președintele Iohannis retrimite legea la Parlament. Pe motiv că se creează suspiciune de fraudă. Dacă o firmă intră în faliment și patronul trebuie să răspundă? V-ați prins? Ei bine, în prezent eliminăm această posibilitate groaznică: răspunde mătușa.
Recunosc acest gen de argumentație. Ideea de bază e că cetățeanul este prin definiție un pungaș și trebuie să aducă regulat niște hîrtii prin care să demonstreze că nu este pungaș. În 2016 am făcut, de la Cancelaria Guvernului, un proiect care s-a numit „Comisia de Tăiat Hîrtii“. Ideea mă bîntuia dinainte de a intra în guvern. Și am zis că mă apuc de ea orice ar fi. Știam că există un proiect cu fonduri europene pe la un minister prin care se face o analiză despre debirocratizare. Era tipicul proiect cu fonduri europene în care funcționari luau bani din proiect pe lîngă salariu, ca să producă hîrtii complexe pe care nu le citea nimeni de la nivel politic. Și fără nivelul politic nu se poate face debirocratizare, pur și simplu birocrația nu se poarte debirocratiza singură. La ministerul „responsabil“ s-a stîrnit panică, deși nu zisese nimic pînă atunci. Așa că s-a pornit o reuniune de lucru. Am primit eu și vreo alți douăzeci de oficiali, din diverse ministere, o hîrtie prin care eram invitați la un grup de lucru pentru debirocratizare. Hîrtia cu invitația purta șapte semnături, de la funcționari, director adjunct, director, secretar de stat, ministru. Multă lume lucrase pe multe hîrtii ca să ne invităm între noi la debirocratizare. La reuniune am aflat că prima analiză urma să fie gata în 2018 (era început de 2016). Eu am zis că nu am deloc încredere în ideea că birocrații fac debirocratizare și, oricum, noi aveam nevoie într-o lună. Stupoare. Am devenit ăla rău de la Cancelarie – deranjam, riscau oamenii să nu își mai ia salariile din proiect bugetate pe doi ani înainte. Cîteva zile nu știam de unde să o apuc – nu că făceam doar asta, între timp lucram la Pachetul Antisărăcie cu vreo treizeci de ONG-uri sociale, lucram sîmbăta la Guvern, unde eram doar noi și SPP-iștii, pentru a porni „Fiecare copil la grădiniță“ și coordonam reuniunile pe afaceri europene ale ministerelor. Deci toate premisele erau făcute ca să uit de debirocratizare. Am zis că totuși nu am venit la Guvern ca să stau la locul meu, desemnat de sistem. Așa că l-am sunat pe prim-ministru și i‑am zis că am un plan. Am decis să fac invers: să întrebăm oamenii, așa a apărut site-ul www.maisimplu.gov.ro (văd că încă există), unde am primit cîteva mii de plîngeri în două săptămîni. A fost o nebunie, presa vuia, Facebook-ul tropăia – maxime așteptări. Am făcut platforma cu voluntari, pentru că funcționarii publici de la Cancelarie erau ocupați cu proiecte europene și se fereau să ne întîlnească. Alți voluntari au luat sesizările și le‑au sistematizat. Miniștrii supărați că de ce ne‑am apucat la Guvern de descentralizare mă turnau la prim-ministru, care încerca să medieze. Eu ziceam că da, sigur, toată lumea e implicată, dar trebuie luna asta, nu peste doi ani, că noi stăm la Guvern un an.
Aveam deci niște cazuri cu care să începem, identificate de pe platforma online. Entuziasm maxim, eram ușor înfricoșat de așteptările create. Am decis că ne ocupăm, printre altele, de dosarul pentru indemnizația de creștere a copilului: proaspete mame care aveau de umblat după multe hîrtii și făceau același dosar de mai multe ori. Prim-ministrul dă directivă ministerelor: vor veni niște oameni de la Cancelarie cu propuneri să renunțați la niște hîrtii. Am făcut dosar pentru fiecare hîrtie, cum poate fi eliminată. Cele mai multe nu țineau de legi, ci de ordine de miniștri / șefi de agenții. Dosarele pentru mame țineau de un ordin al președintelui ANPIS – o agenție de la Ministerul Muncii. Ne vedem cu președintele și ne zice că el nu înțelege care e problema, că nu există acele dosare multe. Zic: dom’le, înseamnă că nevastă-mea s-a plimbat ca nebuna cu dosarele alea, voia să facă sport între instituții. Eu credeam că el glumește, așa că am glumit. Dar el nu glumise. Pe bune că omul habar nu avea. Situația era complicată pentru că ordinul său era haotic aplicat de fiecare primărie. Exasperat, eram cam blocat. Nu mă puteam duce la prim-ministru în fiecare zi și pentru fiecare hîrtie, avea omul și alte treburi decît să mă apere pe mine de miniștri enervați și să dea telefoane ca să ajute. Ministra Muncii era enervată că vin unii de la Cancelarie să ceară ceva, chiar dacă zisese prim-ministrul, așa că nu avea de gînd să facă nimic și nu îmi mai răspundea la telefon.
Deci avem cîteva sute de cetățeni care se plîng pe platforma online oficială lansată de Guvern că dosarul pentru indemnizația de creștere a copilului este un coșmar. Avem o analiză care zice că buba vine de la ANPIS. Avem un președinte ANPIS imemorial pe funcție care zice că problema nu există. Așa că îmi vine o idee. Vreți absurd? Putem și noi. Dau un e-mail prin Cancelaria Guvernului și rog doamnele care au născut recent să îmi dea o declarație scrisă adresată „domnului președinte“ prin care povestesc experiența lor cu dosarele respective. Așa că mă duc la ANPIS cu vraful de declarații olografe ale doamnelor de la Guvern: domnule președinte, subsemnata XY declar că a fost așa. Astfel am agreat cu înaltul demnitar că problema există totuși și că nu am inventat-o eu. Dacă rîdeți aveți tot dreptul. Dar să știți că nu a fost singurul caz. De fapt, a fost cam regula. Birocrații au un fetiș pentru aceste hîrtii. De la agenția forțelor de muncă, doamna președintă îmi spunea că adeverința medicală pentru șomeri e necesară, să nu cumva să recomandăm spre angajare un bucătar șchiop. Vedeți dvs., un angajator nu poate face diferența, așa că trimitem toți șomerii la medici, să dea bani pe adeverința că nu sînt bolnavi. La copia legalizată mi se spunea că, dacă nu duci copie legalizată pentru orice, ne trezim cu falsuri la orice. Etc., etc. Și toate astea puse într-un limbaj juridic-birocratic adormitor, fără sens și fără legătură cu viața reală. Doar că, după experiența cu ANPIS și alte cîteva, prezumția inițială că noi doar ce vom prezenta birocraților ce zic oamenii și ei vor vedea lumina și absurdul situației și vor renunța să ne chinuie a fost naivă. În absolut nici o instituție abordată (repet, cu mandat explicit și asumare politică de la șeful Guvernului) nu am găsit deschidere spre ideea de a reduce din povara administrativă pentru cetățean. Absolut toți aveau fetișul respectiv, lumea lor depinde de număr de hîrtii cerute. Ce debirocratizare s-a făcut atunci – și s-a făcut – a fost prin ordonanță de urgență. O ordonanță mare, care a putut să rezolve cîteva cazuri. Și abia după ce am schimbat niște miniștri care blocau procesul (Dragoș Pîslaru a mers ministru la Muncă și a pornit și acolo motoarele, de pildă). De atunci sînt convins că nu există nici o birocratizare reală fără intervenție politică de sus. Și că trebuie să fie o treabă permanentă. Niciodată o birocrație nu se va autodebirocratiza pe bune. Debirocratizare în România nu se poate face pe bune dacă nu va exista, cu mandat politic, un fel de țar pe subiect cum au americanii, care să aibă putere politică să impună ministerelor și agențiilor așa ceva.
Recunosc foarte clar logica răspunsului de la Cotroceni. Semnalul unei guvernări se dă de sus. Cîtă vreme două doamne brave se iau de gît cu birocrația la Ministerul Educației și la Ministerul Muncii, se vor face pași mici înainte. Dar șeful lor cu legitimitate populară dă un semnal fix invers pe un subiect concret, unde Parlamentul s-a mișcat bine. Trist și stupid. „Domnul președinte ANPIS“ – etern, șters, anonim, neales – e peste tot. Și la Cotroceni.
Cristian Ghinea este europarlamentar din partea Alianței USR-PLUS. Opiniile sale sînt exprimate în nume personal.
Foto: wikimedia commons
