Ne întoarcem la sat?
Chiar înainte de debutul pandemiei în România, am avut ocazia să vizitez sate foarte sărace din zona Colinelor Tutovei. Majoritatea erau aproape pustii, cu clădiri ale școlilor în ruină, și nici primăriile nu se simțeau prea bine. Prin sate, oameni puțini, bătrîni și bolnavi, mulți dintre ei. Majoritatea caselor vechi pe care le-am fotografiat erau părăsite, cu cercevele bătute în scînduri. Ici și colo apărea cîte o bunică, singură, care venea să ne spună păsurile. Uneia îi murise vaca, alta nu mai avea pe nimeni.
Odată cu pandemia, mulți români s-au întors acasă, iar speranța mea este că măcar o mică parte din ei au ajuns și în satele prin care am trecut și au deschis ferestrele. Poate au schimbat, deja, învelitoarea și au văruit casa. Căci satele acelea sărace și părăsite ar putea fi bogăția cea mai mare a României.
În ultimele decenii, Europa și-a deschis porțile către muncitorii români. În contextul pandemiei, majoritatea zilierilor, a celor ce stăteau cu chirie sau a celor fără un contract pe termen lung au fost siliți să se întoarcă acasă. Europa le-a închis ușile cu o ușurință mult mai mare decît aceea cu care le-a deschis. Venind acasă, am văzut ce mulți erau. Din fericire, casele făcute de bunicii lor mai sînt încă în picioare și, cu reparații chibzuite, mai pot dura două generații. Iar casa, cu pămîntul ei, te poate hrăni în vreme de restriște. Nu te va îmbogăți, dar la ce bun bani dacă nu ai pe ce-i cheltui?
Orășeanul sedus de mirajul deținerii unui apartament minuscul, dar atent mobilat în centru, doldora de electronice, privește acum cu jind la țăranul care hrănește animale, merge la muncile cîmpului, se plimbă în curtea și pe moșia sa care e mare cît un parc, un parc doar al lui. Prin care merge, cu propriile lui picioare, nu în tururi virtuale lipsite de bucurie. Mașina scumpă stă în fața sau în garajul blocului, iar praful care se așază zilnic pe ea vorbește despre calitatea aerului pe care îl respiră proprietarul ei. Vecinii încing bormașinile, schimbă gresia, căci nu te poți opri din muncă așa, la comandă. În cei 32 de metri pătrați dintre care 16 sînt ocupați de mobilă, el speră că restricțiile se vor ridica și va putea ieși, din nou, la concert, cinema, slujbă, parc. Copiii fac școala acasă în camere separate, iar părinții participă la ședințe în bucătărie. Așteptarea se lungește și vraja modernității s-a spulberat, ca un balon de săpun: războaiele nu s-au terminat, iar orașele sînt cele mai lovite, la război. Știința nu are încă toate răspunsurile. Cine știe ce alte războaie ne așteaptă?
Dacă se dovedește că poți lucra de acasă, învăța de acasă, la ce bun să te îndatorezi pentru restul vieții pentru un apartament la oraș, pentru a respira un aer infect și a mînca vechi sau procesat sau iradiat, cînd ai putea locui la țară și beneficia de soare, aer, mîncare de calitate și, cel mai important, ai putea dormi liniștit, fără grija evoluției cursului valutar la francul elvețian? La ce bun să te stresezi un an pentru a merge în vacanță pe o plajă exotică, aflată neapărat, pe meridianul opus celui pe care te afli, dacă, oricum, nu te mai duce nimeni acolo?
Desigur că, pentru a fi idilică, viața la sat ar avea nevoie de multe lucruri care, în prezent, lipsesc în România. Printre ele, drumuri, farmacii, servicii, asistență medicală de calitate, cultură. Însă o schimbare de atitudine a orășeanului față de sat ar putea genera aceste schimbări, care s-au întîmplat în toate satele Europei de Vest în decurs de o generație, și unde astăzi întîlnești școli superbe, dispensare, baze sportive și muzee, majoritatea întreținute de comunitățile locale. Simțul civic, această magnifică lipsă a orașelor românești, ar putea înflori în comunități solide, pe modelul obștilor moșnenești care încă există.
Însă istoria recentă a țării ne învață un sumbru adevăr: întorși acasă, sătenii au adus modele de import, zidind uneori palate absurde care vorbesc despre pauperitatea îmbogățirii relative la sărăcia inițială, iar orășenii au construit la sat vilele pe care nu puteau să le aibă la oraș. Simplitatea casei țărănești, înconjurată de anexele gospodăriei, care putea furniza modelul dezvoltării durabile a satului românesc, fără a-i altera specificul local, a fost refuzată, în favoarea unor exagerări care denotă doar debusolare. Singurele case vechi din mediul rural, renovate cu grijă pentru moștenirea culturală pe care o reprezintă, aparțin, fără excepție, unei elite intelectuale urbane care a înțeles, asemeni lui Ion Pillat, că „Raiul e o casă din Muscel”. Poate aceste timpuri grele ne vor învăța bucuria simplității, emoția mersului pe jos, a contemplării unei plante sau mîngîierii unei adieri. Despre modul cum o casă veche, cu prispă, sală și două camere, poate adăposti cu brio pe orășeanul sofisticat, care are nevoie de cinci locuințe într-una singură, vorbim în numărul următor.
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
Foto: wikimedia commons
